Pentru a (re)învăța și a nu uita vreodată cine suntem și ce drepturi avem, conturăm astăzi, aici, cu sprijinul profesorului Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, povestea primului domnitor al României. „Alexandru Ioan Cuza și-a început domnia la 1859, adică acum 165 de ani și a făcut cele mai importante reforme ale sale în 1864, adică acum 160 de ani. Fie și numai pentru aceste aniversări ar fi bine să ne îndreptăm gândul spre «domnul unirii». Faptele sale au străbătut timpul, principele devenind pentru mulți români un model, o personalitate situată între antecesorii de marcă”, apreciază istoricul Ioan-Aurel Pop.
Unificator, organizator, constructor
Dar să facem loc expunerii: „Alexandru Ioan Cuza a fost unificator, pentru că a obținut, în chip nesperat, recunoașterea dublei sale alegeri și apoi recunoașterea unirii și a României de către marile puteri. A fost un organizator, pentru că a desăvârșit unirea, creând toate marile instituții naționale unice. A fost un modernizator de stat, deoarece, punând în practică majoritatea punctelor programului Revoluției Române de la 1848-1849, a realizat marile sale reforme, de la cea agrară până la cea școlară și de secularizare a averilor mănăstirești până la organizarea administrativ-teritorială. A fost un constructor la propriu, pentru că a ridicat edificii unice, a făcut drumuri bune și poduri durabile”.
Apostol al țăranilor
Mai departe, pe firul desfășurat de Ioan-Aurel Pop: „A fost un mecenat și un ctitor de așezăminte culturale, precum primele două universități moderne românești, la Iași și la București, precum primele burse de stat date studioșilor eminenți, precum Casa de Economii și Consemnațiuni etc. A fost un protector al românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine, pe care i-a sprijinit și i-a pregătit pentru unirile succesive care au urmat. A fost un erou al poporului și mai ales al țăranilor, cărora le-a dat pământ și pe care i-a ocrotit în așa măsură încât aceștia l-au plâns la moarte ca pe un apostol mutat de la ei”.
Greșeli plătite
„În fine - a urmat Ioan-Aurel Pop -, a fost un vizionar, pentru că a plănuit, fără să mai apuce să și facă pe deplin, sistemul monetar național și banca națională, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, independența absolută a țării, noua constituție, Academia Română și altele. A făcut, prin urmare, în șapte ani atâtea fapte bune pentru țară câte alții în decenii întregi de domnie. De aceea, Alexandru Ioan Cuza a și devenit, încă din timpul vieții, un domn legendar, ca Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu. Evident, domnul unirii nu a fost imaculat sau fără reproș, a greșit și a plătit deopotrivă în viața privată și în cea publică, a trecut și prin perioade de ocultare, dar, de fiecare dată, a țâșnit deasupra pentru posteritate, impresionând și stârnind admirație nedisimulată”.
Context favorabil
„Dar oare cum a ajuns Cuza domn și cum a întruchipat el unirea Moldovei (câtă era atunci relativ liberă să se unească) și Țării Românești? De multe ori, istoricii români când evocă unirea de la 1859, se gândesc la împrejurările favorabile și explică importantul eveniment ca o urmare a «primăverii popoarelor» (revoluțiile de la 1848-1849), ca rezultat al Războiului Crimeii, din anii 1853-1856, care a internaționalizat chestiunea românească, ca fruct al înfrângerii Rusiei și al derulării Congresului de Pace de la Paris din 1856, ca urmare a simpatiei Franței față de români și a sprijinului împăratului Napoleon al III-lea. Toate acestea sunt demne de a fi luate în seamă, fiindcă, fără îndoială, au favorizat actul de la 1859”, consideră Ioan-Aurel Pop.
Grânare, piețe, deschideri
În continuare: „Este foarte adevărat că «principiul naționalității» a declanșat atunci energiile etnice latente. Popoarele Europei refuzau să mai trăiască sub asuprirea câtorva imperii multinaționale. De exemplu, unii români au ajuns să fie conștienți că atunci când Rusia a avut perioade de decadență, românilor le-a mers relativ bine și că atunci când Rusia a avut epoci de glorie, Țările Române s-au aflat în declin sau au suferit mari pierderi. Principatele Române erau «locuri de ispititor belșug și de trecere a oștilor», cum a zis inspirat Nicolae Iorga. Lăsând metafora la o parte, aceste țări erau mari grânare, largi piețe de desfacere, asigurau deschiderea spre Marea Neagră (deocamdată, până la unirea Dobrogei, numai prin Valea Dunării și Delta Dunării)”.
Interese cu Franța-n frunte
Mai mult: „Sentimental vorbind, erau și o oază de latinitate într-o mare slavă, flancată de unguri și austrieci la vest și de turci la sud, o oază pentru care politicienii care erau și intelectuali, din spațiul francez și italian, încercau o anumită simpatie, ca de la un potentat spre o rudă mai săracă, demnă, totuși, de atenție. La 1856-1858, chiar dacă unele dintre Marile Puteri, în frunte cu Franța, voiau unirea Moldovei și Țării Românești (nu de dragul românilor, ci din dorința promovării intereselor franceze la Dunărea de Jos și la Carpați) și cu toate că, prin adunările ad-hoc, românii s-au pronunțat ferm - cu mijloacele democrației europene incipiente de atunci - pentru unire, Conferința de la Paris din 1858 a dat problemei românești o soluție parțială”.
Împotriva stăpânilor
Mai exact? „Ea a decis formarea unei uniuni cu numele de «Principatele Unite ale Țării Românești și Moldovei», cu doi principi, două guverne, două adunări legislative, două capitale și cu majoritatea instituțiilor dublate și paralele. Aici trebuia să se oprească realitatea românească a timpului, în ciuda voinței naționale, adică a vrerii românilor de a se uni deplin. Și totuși nu a fost așa cum au vrut stăpânii Europei, fiindcă, la scurtă vreme după 1858, românii aveau un singur principe, un stat cu numele de România, un guvern, o singură adunare legiuitoare, o singură capitală, o singură armată. Primul pas, decisiv, care a dat apoi posibilitatea derulării celorlalți pași, a fost dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza deopotrivă la Iași și la București. Această situație, deși nu era interzisă în mod concret de vreun document internațional, nu era nici prevăzută și nici așteptată pe scena internațională”.
Lobby excelent la Paris
„Prin urmare - a conchis Ioan-Aurel Pop -, în înfăptuirea unirii, românii au avut rolul esențial, fiind subiect și nu obiect. «Politica faptului împlinit» și principiul «acum ori niciodată» i-au animat atunci pe români, prin liderii lor înțelepți, care s-au plasat contra prevederilor și așteptărilor marilor puteri (încurajați și stimulați totuși de unele dintre aceste puteri simpatizante ale cauzei românești). Să nu uităm că, încă de dinainte de 1848, Țările Române aveau în Occident (și mai ales la Paris) un lobby excelent, creat prin bunul renume al tinerilor noștri studioși, care nu învățau numai «cravatei cum să-i facă nod», ci se dovedeau, majoritatea, foarte buni în științe și arte, vorbeau franțuzește impecabil și duceau cu sine renumele unui popor civilizat”. Ce vremuri!
Generația mesianică
„Ei au alcătuit «generația mesianică» care, într-un interval de trei-patru decenii, a făurit România modernă, sincronizată modelului european de succes. Bălcescu, Cuza și marii lor contemporani, care au știut să facă atunci echipă, au fost sufletul acestei generații luptătoare. Foștii revoluționari de la 1848 erau atunci foarte bine organizați și s-au înțeles ca alesul Moldovei - oricine ar fi fost el - să devină domn, cu orice preț și cu toate mijloacele, și la București. Unul dintre aceste mijloace era și chemarea «căuzașilor», meniți să impună, la nevoie, dubla alegere chiar prin forța mulțimii adunată pe «Dealul Mitropoliei»”, evidențiază istoricul.
Tactică politică de înaltă clasă
„Chestiunea care se pune este și de scop, nu în ideea machiavelică («Scopul scuză mijloacele»), ci a naturii morale a scopului. Nu orice scop scuză mijloacele, ci numai scopul cel bun. Or, cauza Unirii românilor s-a dovedit a fi, din perspectivă istorică, una pozitivă, după cum au teoretizat încă din epocă atâția intelectuali, în frunte cu Mihail Kogălniceanu. Dubla alegere a fost un act de tactică politică de înaltă clasă, menit să asigure succesul Unirii. Dacă nu era națiunea română, animată de generația aceasta «mesianică», nu s-ar fi făcut nici Unirea”, opinează Ioan-Aurel Pop.
„Fără pripeală”
Elevat și concis: „Evident, ca orice frântură de prezent al oamenilor care au trăit în trecut, nici chestiunea unirii nu este lipsită de controverse. Cuza s-a mișcat între Scylla și Carybda: pe de o parte, erau conservatorii nu voiau reforme fundamentale, pe de alta, erau liberalii (și mai ales liberalii radicali), care voiau o mulțime de reforme adânci în timp scurt (liberalii radicali). În fine, moderații, animați de spiritul echilibrului, preconizau reforme așezate, graduale, «fără pripeală» (cum ar fi spus Mihail Kogălniceanu). Câtă vreme Cuza a colaborat bine cu Mihail Kogălniceanu (adept luminat al reformelor și sfătuitor înțelept), domnia sa a mers excelent. Apoi au venit în jurul domnului «alte glasuri», din «alte încăperi», lucrurile s-au stricat, reproșurile s-au înmulțit. Domnul a luat unele măsuri sub influența noilor consilieri, a impulsurilor de moment”.
Tensiuni
„Domnia sa personală de după lovitura de stat din 1864 trebuie însă integrată în context și nu privită în funcție de regulile democrației actuale. După 2 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza a instituit un regim de autoritate personală, prin care s-au putut face marile reforme, dar care i-a nemulțumit deopotrivă pe liberalii radicali și pe conservatori (din rațiuni diferite). Ei s-au unit în «monstruoasa coaliție» (monstruoasă, fiindcă era contra naturii și nu avea alt scop decât detronarea lui Cuza) și l-au obligat pe domn să abdice. Era încordată și atmosfera din familia princiară, mai ales din cauza infidelităților conjugale ale domnului”, mai remarca Ioan-Aurel Pop.
În vârtej
Nu în ultimul rând: „L-am elogiat pe Cuza fiindcă merită această rememorare. Dar unirea a fost un act colectiv, făcut de patrioți numeroși, între care trebuie pomeniți toți pașoptiștii, de la Vasile Alecsandri, autorul „Horei Unirii”, de la Brătieni și Ion Ghica până la Cocuța Conachi, cea care a dat în vileag falsificarea alegerilor, și până la Nicolae Pisoschi, cel care l-a propus pe Cuza drept candidat. Astfel, Alexandru Ioan Cuza s-a aflat în vârtejul unei mișcări europene de emancipare a popoarelor și a devenit exponentul națiunii sale. De aceea, Cuza rămâne o figură luminoasă a istoriei noastre: a fost domnul care a aplicat cea mai mare parte din programul Revoluției de la 1848, care a făcut cele mai multe reforme pe unitatea de timp și care a deschis modernizarea României și a accelerat sincronizarea sa cu civilizația europeană”.
Doi oameni mari
Concluzia: „Mihail Kogălniceanu (viitor președinte al Academiei Române), cel detașat de domn în ultima parte de domniei, avea să spună la căderea lui Cuza: «Nu greșelile l-au răsturnat pe Cuza, ci faptele lui mari». Cuza însuși, din exil, a spus: «Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!», fapt care arată un simț civic și o responsabilitate pentru țară cum rar am mai avut. Cuza și Kogălniceanu au fost doi oameni mari, făcuți pentru momente mari ale istoriei românilor”.
Culisele răsturnării lui Cuza și ale înscăunării unui străin
Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza s-a consumat la 11 februarie 1866. „Noi, Alessandru Ioan I, conform Dorinţei naţiunei întregi şi angajamentului ce-am luatu la suirea mea pe tronu, depun astăzi 11 Februarie Cârma în mâna guvernului în mâna unei locotenenţe Domnească şi ministerului alesu de poporu”, nota colonelul care a condus vreme de șapte ani destinele României.
Bogați bucuroși
Pentru a înțelege mai ușor atmosfera din jurul acestui important eveniment, redăm o consemnare făcută de Radu Rosetti în volumul „Amintiri din prima tinereţe” (1927):
„În după amiaza zilei de 12 Fevruar 1866, puţin înainte de aprinsul lumânărilor (…) aud paşi grăbiţi (…) în odaie intră foarte excitată mama ţinând sus o telegramă:
- Principele Cuza a abdicat, strigă ea, roşie de emoţie şi bucurie.
Tata o urmează şchiopătând şi sprijinindu-se pe baston.
- Cuza a abdicat, strigă el...
Iar mama ni citeşte o depeşă franceză sosită în acea dimineaţă la Adjud, adresată de Dimitrie Sturdza cumnatului său Alecu Balş şi trimesă de acesta tatei. (...). Sturdza comunică lui Balş abdicarea lui Cuza, instituirea Locotenenţei Domneşti, alcătuită din Generalul Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul Neculai Haralambie, precum şi numirea unui minister compus din conservatori şi liberali, din care făcea parte şi el, Sturdza. Părinţii mei exultau de bucurie, ştiind bine că lui Cuza nu putea să-i urmeze decât un domn străin, ceiace alcătuia dorul fierbinte de atâţa ani. Pe mine mă mâhnia adânc căderea bunului meu prieten de odinioară, dar crescut şi eu în credinţa în principele străin, mă mângâiam cu nădejdea că ceiace s’întâmplase va fi pentru binele şi mărirea ţării, mai ales că-mi aduceam aminte cum, cu câteva săptămâni înainte, Costică Şuţu ni povestise că Cuza era hotărât să abdice”.
Obrăznicia unui prințișor
Radu Rosetti mai nota: „(…) Am aflat că Senatul şi Camera, acelaşi Senat şi aceiaşi Cameră care, puţine săptămâni înainte, votase adrese exprimând lui Cuza cel mai mare devotament, au ales Domn, prin aclamaţiuni, pe contele de Flandra, chiar în ziua abdicării silite a lui Cuza, iar guvernul s-a grăbit să puie trupele şi funcţionarii să jure credinţă noului stăpânitor. Săptămâni de aşteptare înfrigurată trecut-au până când am aflat că contele de Flandra, pentru temeiuri de familie, a refuzat coroana ce ţările noastre i-o oferise, act caracterizat de tata ca fiind o adevărată obrăznicie din partea unui prinţişor ca el”. Interesant, nu?
Aere de logofăt
Și încă nu-i totul: „În acest răstimp, Locotenenţa Domnească dizolva Camera şi convoca alegătorii la alegerea unei noui Adunări, iar senatul fusese prorogat şi nu s-a mai vorbit de el. Mai aflăm apoi, printr-o proclamaţie a guvernului că, văzând refuzul alesului de la 11 Fevruar, guvernul provizor propusese Domnia Principelui Carol de Hohenzollern Sigmaringen (...). Guvernul hotărâse ca votarea să se facă la primăriile respective, dar tata dispuse ca lucrurile să se petreacă altfeliu. Se aduse, jos, la scara cea mare a curţii, o masă pe care se aşternu o învelitoare de postav roşu şi, convocându-se toţi servitorii moşiei şi ai casei, pe primar şi pe consilierii comunali, tata iscăli cel dintâiu plebiscitul cu numele şi calităţile lui, după obiceiul de înainte de Cuza: Răducanu Rosetti, Logofăt şi Cavaler (...)”.
Împotrivirea țăranilor
Atenție: „Dar cei mai mulţi, ţăranii, se lăsau aşteptaţi. Moşierul se duce la primărie să vadă ce se întâmplă. (...) Relaţiunile lui cu ţăranii erau excelente, dar ei de astădată, departe de a-i face pe voie, s-au strâns la primărie şi au silit pe notar să scrie următorul text oficial modificat: «Noi subsemnaţii locuitori ai comunei Căiuţul, nu alegem ca Domnitor al Românilor pe Principele Carol-Ludovic de Hohenzollern, care va domni sub numele de Carol I» sub care text şi-au pus degetele pe crucea însemnată de notar în dreptul numelui fiecăruia. Întrebaţi asupra motivelor hotărârii lor, au răspuns că nu au avut niciun temeiu de nemulţămire împotriva lui Cuza care li-a dat pământurile şi i-a scăpat de boieri (...)”. Reacţii de felul celor povestite de Radu Rosetti s-au petrecut în multe localităţi din ţară, ba mai mult, în Moldova chiar s-a încercat ruperea Unirii de la 1859. N-a mai fost însă cale de întoarcere…
Fețe, fețe
Nicolae Iorga a surprins poate cel mai bine atașamentul oamenilor simpli pentru domnul Alexandru Ioan Cuza. Iată ce nota istoricul în volumul „Oameni cari au fost” (1920): „Astăzi, vineri, se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Cuza vodă. Un domn care nu s-a născut din neam mare, care n-a avut o cultură superioară, care n-a protejat artele, care n-a înălţat clădiri menite să rămâie, care n-a strâns în jurul său pe fruntaşii prin talente ai neamului, care s-a arătat indiferent faţă de opinia scrisă. Un român care n-a iubit solemnităţile şi care nu s-a gândit că ar putea să poarte, dacă nu coroana vechilor domni independenţi, măcar cuca lui Alexandru Ghica şi a lui Bibescu, a lui Mihail Strudza. Un stăpânitor care nu s-a deosebit prin fapte de milostenie, prin mari aşezăminte pentru ajutorarea semenului său. Un monarh care nu şi-a însemnat numele între ale voievozilor celor cucernici - căci a bruscat pe mitropolit şi a «stricat legea» canoanelor - ori ale celor virtuoşi, căci a fost aplecat patimilor pământului şi a crescut în palatul său copii cari nu erau ai doamnei. Şi, în sfârşit, un domn care n-a purtat nici un război, n-a câştigat nici o biruinţă, n-a adus o palmă de pământ ţării aşa cum o apucase”.
Părinte și binefăcător
Și-acum, altă imagine, același om: „Dar Alexandru Ioan I a întrupat lupta de veacuri a săracului ţăran român, veşnic obijduit şi jignit, peste margenile suferinţei omeneşti, contra acelor exploatatori, din toate neamurile şi cu nici un suflet, pe care el i-a fixat cu numele de «ciocoi» - ceea ce înseamnă (s-o ştiţi bine), nu o clasă socială, ci o categorie politică şi economică, o varietate morală degenerată a omenirii. I-a sfidat, în ciuda tuturor legăturilor pe care le avea cu dănşii, s-a bătut vitejeşte cu ei şi, a doua zi după împroprietărirea care a fost, de fapt, sămânţa cea mai bună pentru viitor, a căzut prin răzbunarea lor. Erou şi mucenic al aceleiaşi cauze, de aceea a rămas pentru poporul nostru nu idolul de o clipă, ci neuitatul părinte şi binefăcător. Veşnică fie amintirea lui!”.
Fără țigani în dotă
În primăvara anului 1844, Alexandru Ioan Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache, stăpânul moşiei Soleşti din Vaslui. Mama Elenei, Ecaterina, era din neamul princiar Sturdza. Legat de acest eveniment, un fapt notabil a fost acela al refuzului categoric din lista dotală a soţiei sale a robilor ţigani, Alexandru Ioan Cuza acceptând, astfel, hotărârea Adunării Obşteşti din 31 ianuarie 1844 de dezrobire a ţiganilor de pe moşiile domneşti şi mănăstireşti.
158 de ani s-au împlinit pe 11 februarie 2024 de la abdicarea (forțată) a lui Alexandru Ioan Cuza
„Domnul unirii nu a fost imaculat sau fără reproș, a greșit și a plătit deopotrivă în viața privată și în cea publică, a trecut și prin perioade de ocultare, dar, de fiecare dată, a țâșnit deasupra pentru posteritate”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române
„Unii români au ajuns să fie conștienți că atunci când Rusia a avut perioade de decadență, românilor le-a mers relativ bine și că, atunci când Rusia a avut epoci de glorie, Țările Române s-au aflat în declin sau au suferit mari pierderi”, Ioan-Aurel Pop
„Sentimental vorbind, (n.r. - Principatele Române) erau și o oază de latinitate într-o mare slavă, flancată de unguri și austrieci la vest și de turci la sud, o oază pentru care politicienii care erau și intelectuali, din spațiul francez și italian, încercau o anumită simpatie”, Ioan-Aurel Pop
7 ani a domnit Alexandru Ioan Cuza, între 1859 și 1866
„După 2 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza a instituit un regim de autoritate personală, prin care s-au putut face marile reforme, dar care i-a nemulțumit deopotrivă pe liberalii radicali și pe conservatori. Ei s-au unit în «monstruoasa coaliție»”, Ioan-Aurel Pop
„Nu greșelile l-au răsturnat pe Cuza, ci faptele lui mari”, Mihail Kogălniceanu