Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A făcut-o prin cuvânt, prin idei și prin curajul de a spune „nu” atunci când era mai greu și nu așa cum era nu mai ușor, să taci.
Bărnuțiu nu este doar un nume în manuale. El este una dintre acele conștiințe pe care, dacă le asculți cu adevărat, îți schimbă atât cunoștințele, dar și felul în care te raportezi, în adâncul sufletului, la ceea ce înseamnă să fii român. Istoric, filosof, jurist, profesor, orator, om politic al Revoluției de la 1848 din Transilvania, profesor universitar la Iași, gânditor european și tribun național, toate aceste ipostaze se întâlnesc în el, alcătuind un profil rar: un om al ideilor care nu a fugit niciodată de responsabilitatea faptelor.
Cuvintele lui răsună și astăzi, tulburător de actuale:
„Rămâneți credincioși numelui și limbii voastre. Apărați-vă ca frații, cu puteri unite, în pace și în război. Vedeți cum ne-am luptat noi pentru limba și romanitatea noastră: luptați-vă și voi și le apărați ca lumina ochilor voștri…”
Într-o lume în care identitatea este adesea privită fie ca povară, fie ca slogan politic ieftin, Bărnuțiu ne amintește un adevăr simplu și profund: libertatea fără naționalitate este o abstracție, iar naționalitatea fără libertate este o închisoare.
Simion Bărnuțiu s-a născut la Bocșa, în Sălaj, într-o familie de oameni simpli, dar cu rădăcini adânci în cultura și credința românească. Tatăl, cantor și învățător de sat, mama, fiică de preot greco-catolic. De generații întregi, neamul lui Bărnuțiu dădea preoți, învățători, oameni ai cărții și ai altarului, fiind crescut într-o lume în care Biserica și Școala erau mai mult decât instituții abstracte, reprezentau adevăratele coloane de sprijin ale unei comunități românești umilite, însă încă în picioare.
A învățat la Bocșa, la Șimleu, la Carei, apoi la Blaj, centrul renașterii românești în Transilvania. A studiat filosofia, apoi teologia, fiind profesor, arhivar, notar consistorial și prefect de studii. Tânărul preot și profesor, format în spiritul Școlii Ardelene, a înțeles repede că lupta pentru demnitatea unui popor trece prin limba lui, prin istoria lui, prin capacitatea de a se spune pe sine în propria limbă.
De aceea, în vremuri în care latina și maghiara dominau viața publică și administrația, Simion Bărnuțiu a avut îndrăzneala să-și țină lecțiile în limba română. Gestul nu era doar pedagogic, era profund politic și a însemnat: „Noi existăm. Nu suntem o anexă, nu suntem un dialect, nu suntem o umbră. Suntem o națiune în devenire, cu dreptul de a gândi și de a învăța în limba noastră.”
Momentul 1848 l-a găsit pe Simion Bărnuțiu pregătit intelectual și profund așezat din punct de vedere moral. Revoluția maghiară cerea anexarea Transilvaniei la Ungaria. Pentru români, aceasta însemna dispariția lor ca națiune în chiar spațiul în care erau majoritari numeric. În fața acestei pretenții, Bărnuțiu nu a răspuns prin ură, alegând să se sprijine pe principii.
A scris „Provocațiune”, un manifest care cerea recunoașterea egalității națiunii române, a limbii române în administrație și justiție, desființarea iobăgiei fără răscumpărare. A rostit, în Catedrala din Blaj, la 2/14 mai 1848, un discurs care a devenit actul de naștere al modernității politice românești în Transilvania.
În acel discurs, Bărnuțiu spunea lucruri care ar trebui să fie repetate de fiecare generație: că libertatea fiecărei națiuni nu poate fi decât națională; că fără naționalitate nu există lumină, ci doar „lanțuri, întuneric și amorțire”; că un popor nu se poate ridica decât prin propria sa limbă și cultură; că fără libertate nu este cu putință nici cultura, nici fericirea. El nu cerea privilegii pentru români, urmărind în schimb obținerea egalității și a înțeles, înaintea multora, ceea ce vom descoperi abia în secolul XX: că democrația reală nu poate coexista cu un popor ținut în minorat istoric.
Se spune că Simion Bărnuțiu nu a avut un „sistem filosofic” propriu, în sens academic riguros. Poate că da. Dar a avut ceva ce mulți filosofi nu au: o misiune clară. Nicolae Iorga îl numea „omul unei singure viziuni și al unei singure misiuni”. Acea misiune era: să dea conștiință modernă națiunii române. El nu a inventat din nimic ideea de libertate și egalitate, le-a preluat din marea mișcare intelectuală europeană, din Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, din filosofia secolului al XIX-lea, meritul său fiind acela că a știut să traducă aceste idei în limba și situația concretă a românilor.
La Viena și la Pavia a studiat Dreptul; la Iași a devenit profesor universitar de filosofie și drept, formând generații care îi vor duce mai departe ideile. A ținut cursuri de drept natural, de drept public, de logică, psihologie, istoria filosofiei și a publicat tratate precum „Dreptul public al românilor”, „ Dreptul ginților natural și poziția politică ”, „ Dreptul natural public ”, texte în care încerca să așeze gândirea politică românească pe baze moderne, raționale, europene, fără a-i răpi rădăcina națională.
Din punct de vedere politic, a rămas mereu fidel unei idei: „Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți.” Această propoziție, simplă în aparență, conține un program întreg: înseamnă să nu faci jocuri meschine de culise împotriva interesului națiunii, să nu iei poziții străine de simțirea și de dreptatea poporului și să nu cauți să fii „pe placul” puterilor de moment, uitând de mandatul pe care îl ai de la cei mulți.
Cât de actual sună aceste idei astăzi, într-o Românie în care clasa politică este adesea mai apropiată de propria sa agendă decât de „poporul” în numele căruia vorbește…
Într-o epocă în care călătoria era grea și periculoasă, iar studiile în străinătate reprezentau mult mai mult decât un moft, fiind un adevărat act de pionierat, Simion Bărnuțiu a mers la Viena și la Pavia, acolo nu s-a „deznaționalizat”, cum se temeau unii; dimpotrivă, și-a adâncit conștiința romanității. Italia a devenit, pentru el, mai mult decât o patrie a culturii, reprezentând și spațiul în care a putut înțelege mai profund legătura dintre români și latinitate.
În același timp, a rămas profund legat de Țara Românească și Moldova. Invitat la Iași, a devenit profesor la Academie și apoi la Universitate, contribuind la reorganizarea învățământului. A predat filosofie și drept natural, formând o generație care va înțelege că unitatea românilor depășește visul romantic, fiind o necesitate politică și morală.
A fost, așadar, un european în sensul cel mai autentic, profund ancorat în propriile rădăcini și integrându-le într-un context cultural și intelectual mai larg.. El a înțeles că românii nu pot cere drepturi doar pentru ei, fără a recunoaște aceleași drepturi altora și că nu poți invoca libertatea fără a fi dispus să accepți și libertatea celorlalți.
Simion Bărnuțiu a murit în 1864, la doar 56 de ani, în drum spre satul natal, Bocșa. Grav bolnav, domnitorul Alexandru Ioan Cuza i-a pus la dispoziție o caleașcă specială, pentru a-i ușura drumul. S-a stins în pădurea Almașului, în brațele nepotului său, Ioan Maniu, tatăl lui Iuliu Maniu. Istoria are, uneori, un fel discret de a trasa continuități: în brațele cui moare un om spune mult despre viitorul ideilor lui.
În felul acesta, firul se leagă: de la Bărnuțiu la Maniu, de la Blaj 1848 la Alba Iulia 1918, de la „Ardealul este proprietatea națiunii române” la Marea Unire. Ideile nu mor odată cu omul, își găsesc alți purtători. Așa se explică de ce Bărnuțiu rămâne, în pofida unei vieți relativ scurte, o coloană vertebrală a gândirii politice românești moderne.
La 218 ani de la nașterea sa, întrebarea esențială este: „cine a fost Simion Bărnuțiu și cum ducem mai departe moștenirea sa?”
Ne mai pasă de limba noastră? O mai apărăm „ca pe lumina ochilor”, cum ne cerea el? Sau o tratăm ca pe un vehicul oarecare, amestecat fără grijă, desfigurat de neglijență, uitat în propria țară? Ne mai pasă de libertate ca de un principiu pentru toți, sau o vrem doar pentru noi și pentru ai noștri? Înțelegem legătura dintre libertate, cultură și demnitate, așa cum o explica Bărnuțiu, sau ne mulțumim cu o libertate superficială, lipsită de conținut moral? Știm să „ținem cu poporul ca să nu rătăcim”? Sau ținem, prea des, cu partidele, cu rețelele, cu interesele mici, întorcând spatele acelui popor în numele căruia se urlă mai tare ca oricând?
Simion Bărnuțiu nu ne este dat doar pentru comemorări academice, este ca un test al maturității noastre. Dacă îl reducem la un nume pe o placă, la un bust prăfuit sau la o lecție de istorie, ratăm sensul prezenței lui în timp. Dacă, însă, ne lăsăm interogați de cuvintele lui, ceva se poate mișca în felul în care ne uităm la noi înșine.
„Țineți cu poporul toți, ca să nu rătăciți.” - Simion Bărnuțiu
Această propoziție, rostită în 1848, este poate cel mai actual lucru pe care ni-l spune Simion Bărnuțiu în 2026. „Țineți cu poporul” nu înseamnă populism, nu înseamnă să-i spui mulțimii ce vrea să audă, nu înseamnă să fluturi steaguri doar în campanie. Înseamnă să nu uiți niciodată că orice decizie politică, juridică și culturală trebuie să fie, în ultimă instanță, în folosul acelora care nu au microfon, nu au televiziuni, nu au putere, dar au un singur lucru: dreptul de a trăi demn în propria lor țară. „Ca să nu rătăciți” este avertismentul dur: cine uită de poporul său rătăcește, moral, politic și istoric. Poate câștiga alegeri, poate semna tratate, poate aduna averi, dar rătăcește în raport cu rostul său adevărat.
La 218 ani de la nașterea sa, Simion Bărnuțiu ne întreabă, pe fiecare: ținem noi cu poporul nostru? Ținem noi cu limba noastră, cu demnitatea noastră, cu libertatea noastră? Sau ne mulțumim să fim spectatori la propria noastră rătăcire?
Răspunsul nu se dă în discursuri, însă îl vedem în felul în care trăim, votăm, vorbim și ne creștem copiii. Dacă vom învăța din nou să „ținem cu poporul, ca să nu rătăcim”, atunci Bărnuțiu nu va rămâne doar o figură a trecutului, devenind un contemporan tainic al României care încă mai speră să devină demnă de cei mai buni fii ai ei.
Citește pe Antena3.ro
