Moș Gheorghe ridică din umeri fără nicio poftă când aude povești despre „Apocalipsă”. Omul nu are ce să piardă; e cerșetor, trăiește din milă: „Românul e suflet bun, tată. Omul dă, dacă are. Statul ia, dacă n-ai. Iar cu plata la spitale, Doamne ajută! Mă duc și io mai repede și se termină chinul”.
Gheorghe îl cheamă, zice că trece degeaba prin lumea asta de 70 de ani. De ceva zile și-a găsit o treaptă norocoasă în fața unui supermarket de cartier. E norocoasă fiindcă două mașini au frânat la două degete de el, mai să-l bage sub faruri. Dar nu l-au tăvălit, cum i se întâmplă la Gara Obor, unde lumea e grăbită și nu se uită în jos.
„Dacă te gândești bine, pe lumea asta am venit gol. Ce vezi peste mine acu’ e câștig”. Câștigul e simplu de socotit: moșul e tras la tricou, geacă, pantaloni de doc gri de pete și adidași prin care îi ies degetele mari. „Ce-i pe mine, și în traistă, tată”, zice Gheorghe, plecat pe filozofie. Traista lui e un ghiozdan roz, de școlăriță, în care a îndesat niște boarfe.
Cică știe strungărie, a fost și lăcătuș, a muncit pe unde a apucat, dar la pensie n-a ajuns. Cât era în putere, și-a făcut o casă pe lângă Galați. După aia i-au apărut trei plozi și a pus deoparte pentru ei. „Am zis să aibă, să nu plece prin casă străină, să aibă ce pune pe masă”, povestește bătrânul. Trage de un șiret legat la gât, de care atârnă o cruce. „Dumnezeu mi-e martor, tată, că am vrut binele băieților mei. Ce părinte nu vrea asta?”.
„Cu piciorul ăsta fac eu pâinea de toate zilele. Că e rupt și operat”. Gamba îi e umflată, pielea - cu crustă uscată de boală. Moșul zice că are necazuri și cu inima, dar se tratează cu Aspenter dăruit de o babă. Muștele tot bâzâie peste pielea ce a prins culoare de mucegai în unele locuri. Două funcționare de pe colț, unde Ministerul de Finanțe își împarte juma de bloc cu Agenția Funcționarilor Publici, întorc capul cu greață. „Oameni și oameni”, șoptește moșul și trage cu un pic de rușine cracul pantalonului, să nu se mai vadă cicatricea cât juma de palmă ce îi colorează urât genunchiul și gamba.
„Așa. Ce ziceai, tată? De scumpiri? Parcă, da, lumea nu mai dă. Îmi lasă de mâncare, nu bani. Când am mâncat? Alaltăieri. De dimineață, un corn, de la o doamnă funcționară”.
Milostenia pe timp de criză
Moșul Gheorghe parcă zâmbește când aude de scumpiri, mai ales de cele imobiliare. Dar e trist, zâmbetul e o șuierătură: „Căsuța mea! S-a dus. Au venit băieții mei cu nevestele lor. Rele de dau cu barda în Dumnezeu. Și m-au gonit. Și câinele îl ții, are locșorul lui acolo. Aveam și eu o cămăruță, nici la masa lor nu mă duceam. Și m-au aruncat. M-am dus la Miliție. Milițienii au dat din umeri - «păi nu-s copiii tăi?», mi-au zis. Ce să fac? Am plecat. De trei ani sunt pe drumuri”. Moș Gheorghe a plecat în bejenie fără carte de identitate, fără card de sănătate. Avea, i le-au luat băieții, cică. „Acuma și cu card, și fără card tot aia e. Mor mai repede, Doamne ajută!”, privește bătrânul noua reformă fiscală cu implicații în sistemul de sănătate.
„Eu n-am telefon, n-am facturi de plătit, nu plătesc chirie, că dorm pe o terasă, la Gara Obor. Sunt al nimănui”. La televizor se uită din stradă, prin geamul restaurantelor. „Văd cum se spurcă politicienii ăia, iar oamenii, ăștia simpli, sunt tot oameni. Au și ei câte un necaz, câte un părinte bolnav sau care a plecat la Dumnezeu, mai dau câte o bucată de pâine. Românul e un om bun, tată!”, zice.
O rablă oprește aproape lipit de piciorul bolnav al săracului. „Lasă-l, tată, nu face nimic”, zice bătrânul și privește senin pe gâlca de om care coboară cu o importanță de șef de stat. O tanti arțăgoasă sare de pe locul mortului cu o pungă în brațe: „Nu îl loveam”. „Ei nu dau, nu ar fi dat nici înainte, nici după apocalipsa asta de zici matale. E după sufletul omului, nu după legi și taxe”, pune Gheorghe concluzia.
„…iară mie nu are ce să-mi ia decât ce mai am de trăit”
Scumpirile la alimente parcă i-au făcut pe oameni să fie mai reținuți în milostenii. Așa crede cerșetorul. „Dacă n-are de unde să dea, tată? Mulți știu cum e amărăciunea, mă uit și eu la ei”, vede moșul Gheorghe - „hai să-ți zic cum este: omul trece p-aci, se mai uită, pleacă. Eu nu cer, nu trag de om. Câteodată, eu al nimănui, mai găsesc un om bun. Te ajută, dar se duce că le are și el pe ale lui. Și pe urmă mai apare câte unul care te ia și te duce la secție. Să-și facă și ei damblaua, planul, ce o fi. E bine, nu zic nimica, sunt și ei slujbași. Da’ să vie statu’ să mă întrebe «mă, nea Gheorghe, ai nevoie de ceva?» asta nu s-a întâmplat și de acu’ nici că o să se mai întâmple. Iară mie nu are ce să-mi ia decât ce mai am de trăit. Că doar nu o să îmi ia mila de la creștini - câte o chiflă, câte o conservă de pateu sau vreun măr ori caisă. Să le pună taxe și la astea!”.
Moș Gheorghe s-a împăcat cu ideea că a fost azvârlit din casă de urmașii lui. Nu le mai poartă gânduri negre, îi pare, parcă, rău că le-a spus cuvânt greu când a rămas fără nimic. „Le-am zis atunci: «ce strângeți să nu se adune». Acu’ eu nu știu ce s-a întâmplat”. Mai ține dușmănie - dar nici aia nu prea e „cu spor”, e mai mult mirare - cu ce vede pe la televizoarele de după vitrine: „că ziceai tu, tată, că e sărăcie. Am văzut că sunt unii care câștigă cât toți muncitorii de la o întreprindere. Șefii ăia marii. Și au și pensii. Asta e bine? Nu e!”.
Bătrânul miroase greu a transpirație, muștele îi dau târcoale. „Doamne ajută”, salută cerșetorul pe cei ce trec spre magazinul din spatele lui. Un bărbat îi lasă o pungă cu niște felii negre și o cutie de lapte. „Bodaproste”, mulțumește moșul și scoate repede folia murdară cu medicamente pentru inimă. O pensionară îi mai lasă niște biscuiți și apă la jumate. Pâlcuri de funcționari trec - e ora prânzului - dinspre blocul instituțiilor publice, niciunul nu se uită la amărâtul care zace pe treapta lui. „Săru’ mâna!”, se aude glasul cerșetorului și țocăitul pantofilor cu tocuri înalte ale doamnelor care coboară spre vitrinele cu pui la rotisor. Moș Gheorghe se uită în zare, nu vede nimic ce ar putea însemna și speranța de cină.
„Eu vin și plec de la Gara Obor. Că acolo m-a lăsat un creștin să dorm pe un fel de terasă ca un balcon. De ce vin tocmai aici? Că acolo își făceau planul cu mine ăia de la Secția 9. Și pe urmă mai sunt și drogații. Fură mâncarea”, povestește moș Gheorghe. Bătrânul s-ar fi apucat de reciclat, a încercat, dar „e concurența prea mare, tată. Eu, cu piciorul ăsta, până verific patru-cinci coșuri (pubele - n.n), alții verifică un cartier. De unde să mai apuc”. De muncit, omul nu mai poate, nu-l lasă bătrânețea, iar la poartă de biserică sau cimitir nu merge, nu vrea să fie văzut ca ăia de acolo - „…sunt răi. Nu vor decât bani și băutură. Ce mai reușesc să vândă din pomeni, dau pe droguri. Așa am văzut, așa am auzit”. Așa că nea Gheorghe a hotărât: alege să trăiască restul de viață și Apocalipsa pe treapta cea bună a magazinului. „Și ca mine sunt mulți, mă, tată. Nici nu știi cât de mulți suntem”, mai zice moșul, greu, între două „săru’ mâna”.
La nici un kilometru distanță, în fața unei rulote din care se vinde brânză e Gheorghița. Sfrijită, murdară, o auzi cum își trage mucii sub gluga în care s-a ascuns pe căldura cea grea. Ca după asemănarea lui nea Gheorghe, își cară acareturile într-un rucsăcel și se hrănește din mila creștinilor. Ieri a mâncat de trei lei și cincizeci de bani. Atât a primit. Dar nu crede în „Apocalipsă” - nu mai are ce să-i facă.