Multă vreme, ceea ce se petrecea în Franța era simptomatic pentru Europa. Între timp, Germania a devenit țara reprezentativă. Vitalitatea economiei bazate pe codecizie (Mitbestimmung), statul de drept în care demnitatea umană este fir conducător, statul social trecut prin reforme (mai nou, reformele Hartz), conduceri legitimate democratic și nivelul dezbaterii publice asigură Germaniei acest loc reprezentativ. În istorie contează să fii performant – astăzi, desigur, în variate direcții. Germania este multiplu performantă – economic, instituțional, social, cultural.
În acest an, Germania intră în alegeri parlamentare. În 26 septembrie 2021, alegerile vor da un nou guvern. Cancelarul federal de azi nu a dorit să mai candideze.
Rămâne ca istoria să evalueze, cu distanța în timp necesară, rolul cancelarului federal Angela Merkel. Este însă de pe acum clar că Germania, revenită sub predecesori în fruntea Europei, și-a consolidat poziția sub toate aspectele. Angela Merkel a păstrat statura de om de stat. Cancelarul german a devenit liderul dătător de ton în Europa.
Cine cunoaște Germania și Europa de azi nu poate să nu adere la evaluare. Am avut privilegiul întâlnirilor cu liderul Angela Merkel și al discuțiilor cu domnia sa – între altele la Berlin (2002), Cluj-Napoca (2010),Chicago (2012). M-a impresionat orizontul larg al cunoștințelor, rapida ajungere la miezul uman al deciziilor și, peste toate, precizia abordării.
Se cuvin mereu evocate principiile din care s-a revendicat cancelarul federal, căci sunt aparte. Angela Merkel a pus înaintea politicii valorile. „Baza gândirii și acțiunii mele politice – scria ea – este înțelegerea creștină a omului și valorile fundamentale ce rezultă de aici – libertatea, solidaritatea și dreptatea” (Angela Merkel, Machtworte. Die Standpunkte der Kanzlerin, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2010, p.109). Politica înseamnă să abordezi realitatea cu deschidere spre viitor, conform devizei „Gehe ins Offene! Să privim deschis, să vedem șansa riscului, să deșteptăm forța libertății pentru solidaritate și dreptate, să transpunem ideile în fapte și să facem aceasta în spiritul care a făcut puternică țara noastră – în spiritul unității și dreptului și libertății pentru patria germană“ (p.150). Este responsabil să examinezi cu luciditate trecutul, dar „fără șabloane“ (p.154) și clișee de gândire. „Ca oameni nu suntem perfecți, facem greșeli. Va trebui să răspundem la sfârșit în fața lui Dumnezeu. Aceasta trebuie să ne învețe smerenie – și în politică, în orice poziție de răspundere” (p.114). Convingerea caracteristică actualului cancelar este că „atunci când are respirație largă, politica poate ajuta foarte mult ca lucrurile să se îndrepte spre bine” (p.149).
Anul 2021 este socotit, pe bună dreptate, anul marii alegeri în Germania. El a debutat în 14 martie 2021, cu parlamentarele din două landuri, Baden-Württemberg și Rheinland-Pfalz, și cu alegeri locale în Hessen. Aceste alegeri nu spun totul – în definitiv, cele mai multe landuri abia urmează să-și spună părerea. Pare clar, totuși, că Verzii au câștigat, în primul land, iar social-democrații, în al doilea. Cele două guverne de land par să fie fără creștin-democrați. Localele din Hessen îi dau consolidați pe Verzi.
Mi se pare că social-democrații au de partea lor în Germania cele mai temeinice analize ale actualei societăți moderne, marcată de globalizare și digitalizare, dar nu izbutesc să le convertească în politici atrăgătoare. Este clar, de asemenea, că la creștini-democrați este nevoie de o adâncire a analizei și de soluții noi pentru a depăși impresia că se repetă. Iar acele curente care ies din schema deja clasică, cum sunt AfD sau alții, nu oferă încredere suficientă. Și Germania confirmă personalizarea politicii – scorurile electorale depind mult de candidați bine profilați.
Dacă tendința din landurile menționate se menține, Verzii vor juca un rol crescut la nivel național. Candidatul CDU la funcția de cancelar federal pare a fi liderul CSU. Formarea coaliției de guvernare s-ar putea să dea soluții fără precedent. Alte partide decât CDU, SPD și Verzii vor juca un rol doar prin aritmetica majorității.
Procesul electoral din Germania este spectaculos, fiind veritabil, și constituie un indicator al tendințelor din Europa. O țară ca România ar proceda cu cap învățând din felul curat, necorupt în care se fac alegeri în Germania. Desigur, și din altele!
Direct spus, văd patru chei ale succesului istoric al Germaniei: valoarea decidenților și pregătirea înaltă a forței de muncă; democrația bazată pe legitimare și justiția ce pleacă de la demnitatea persoanei spre a face dreptate; angajamentul proeuropean și privirea critică a situației în care s-a ajuns; și politica externă de deschidere și inovație.
Germania are renumele că se opune la a investi unde nu este capacitate de dezvoltare. Cum se observă ușor, în Uniunea Europeană pălăvrăgesc despre bani mai ales minți care nu au probat o asemenea capacitate. „V-am adus 80 de miliarde” spunea, falsificând, „președintele” României. De fapt, sunt banii cuveniți României din bugetul multianual, plus împrumuturi rambursabile și granturi cu cofinanțare.
Respectivele minți cred că doar din bani vine dezvoltarea. Când citești istorie și observi luciditatea și cunoștințele cu care s-au decis corelațiile în Germania de după 1945, îți dai seama încă odată de diferența dintre abordarea profesională a dezvoltării, de acolo, și, de exemplu, diletantele recitaluri de cifre televizate, de la noi.
Un clișeu persistent este acela că Germania s-a reconstruit după catastrofa din 1945 cu „planul Marshall”. Unii chiar cred în această simplificare. Desigur, banii au rolul lor. Dar istoriile economice ale Germaniei postbelice au dovedit că la rapida reconstrucție au contribuit multe, inclusiv cunoscutul program american. Au contribuit, însă, mai ales decizii competente și calificarea înaltă a forței de muncă germane, pe care nici național-socialismul nu a putut-o distruge. „Structurile de calificare de dinainte de război s-au păstrat, cel puțin, chiar dacă nu s-au dezvoltat mai departe. Se adaugă efectele <learning-by-doing> condiționate de război, ridicata mobilitate a forței de muncă germane ca urmare a folosirii de <lucrători străini (Fremdarbeitern)> și o îmbunătățire perceptibilă a formării muncitorilor specializați în anii treizeci” (Werner Abelshauser, Wirtschaftsgeschichte der Bunderepublik Deutschland 1945-1980, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1983, p.24). Așadar, decidenți pregătiți și forța de muncă calificată explică în fond succesul istoric al Germaniei postbelice.
Din acest fapt este de învățat și astăzi. Mai cu seamă că și acum, după multe decenii, în România se mai bat câmpii cu explicații superficiale despre ce ar fi de făcut. Aici se cultivă și acum, în locul folosirii meritocratice a oamenilor, selecția de nepricepuți la decizii, simultan cu distrugerea a ce a mai rămas din educație.
Țările europene se lasă ușor obsedate de istorie. Și în această privință, România actuală este ilustrativă. Aici, în plus, istoricii nu au lămurit istoria ultimului secol nici măcar la Centenarul țării. Cum era de așteptat, inși care își dau retroactiv merite și profitori ai situației se găsesc, cum se vede cu ochiul liber, din nou. Cum sugera un scriitor cunoscut, kilometrul zero al cotiturii din 1989 este abia de eliberat de falsuri și reconstituit.
Germania a fost în mijlocul istoriei europene și mondiale și ar avea multe de spus. Istoriografia ei (cu Joachim Fest, Eberhard Jäckel, Martin Broszat, frații Hans și Wolfgang J.Mommsen, Thomas Nipperdey, Hans Ulrich Wehler, Heinrich August Winkler și alții) a tratat cu răspundere lucrurile. Lecția acestei istoriografii este, efectiv, unică.
Dar Germania nu s-a lăsat manipulată în privința trecutului. Comisia Joachim Gauck și-a făcut datoria cu rigoare profesională – nu sub presiuni la fabricații sau exonerări. Cel mai recent, pentru a pune capăt „revizionismului” reizbucnit în unele țări din Răsărit, „Der Spiegel” a tipărit un articol istoric (Heiko Maas, Andreas Wirsching, Keine Politik ohne Geschichte, 7 mai 2020), în care se reia întrebarea: cine răspunde de declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial și de crima fără seamăn a Holocaustului (Shoah)? Răspunsul autorilor a fost că „singură Germania a declanșat, cu atacul asupra Poloniei, Al Doilea Război Mondial. Și singură Germania poartă răspunderea pentru crimele față de umanitate ale Holocaustului”. Este pentru prima oară în istoria recentă când o mare putere își asumă răspunderea pentru declanșarea războiului și crime.
Germania s-a stabilit postbelic ca democrație – una care s-a îngrijit, înainte de orice, de legitimare. Juriștii și decidenții ei au știut importanța crucială a legitimării în construcția statului și au îmbrățișat legitimarea democratică. Până și în actul de legitimitate istorică indiscutabilă al reunificării din anii nouăzeci, a existat tăria de caracter a unei controverse, Kohl-Habermas, spre a asigura legitimarea democratică a deciziei. Spus simplu, în Germania actuală democrația axată pe legitimare în alegeri libere este dependentă doar de democrație, iar justiția ei doar de justiție. De altfel, președintele Curții Constituționale germane mărturisea inclusiv „neliniștea etică” la adoptarea de decizii și le cerea magistraților aceelași lucru. Orientarea spre dreptate dă coerență societății.
Este grăitor faptul că, atunci când în Bundestag s-a aflat că în România actuală funcționează „protocoale de colaborare procurori-judecători-servicii secrete”, semnate în anii 2009-2018, unii parlamentari germani au spus că, dacă s-ar fi petrecut așa ceva în țara lor, „totul ar fi luat foc”. Dimpotrivă, în România, primul pas este mușamalizarea, iar supravegherea de către Securitate a justiției tocmai se extinde! Căci „președintele” și „guvernul meu” au reușit zilele trecute „isprava” de a anihila, cu „majoritatea” din Senatul de azi, proiectul „legii de interzicere a intervenției serviciilor secrete în justiție”. Așa stând lucrurile, despre ce „justiție” este vorba la Carpați?
Unificarea europeană este un proiect ce vine de departe – cel puțin de la Nietzsche încoace. Germania nu numai că a fost actor de primă oră al unificării europene, dar a fost mereu cel mai calificat avocat al acesteia. Ea întreține cea mai temeinică dezbatere despre unificarea europeană.
Numai că această țară refuză reducerea discuției despre unitatea Europei la o ideologie sau la o nouă diviziune pe continent. Germania știe să fie critică față de derapaj. Destul să amintesc că scriitorul Hans Magnus Enzensberger arăta cu claritate că „cetățenii sunt condamnați la pasivitate” de cadrul decizional din Uniunea Europeană actuală (Sanfter Monster Bruxelles oder die Entmündingung Europas, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2013, p.60). Habermas nu a ezitat să acuze „o tacită lovitură de stat în Uniunea Europeană”, prin care cetățenii au pierdut, iar Consiliul European a preluat puterea, deși nu este decât „un organism guvernamental care se angajează în politică fără a fi autorizat de cineva să o facă”. Tot filosoful a spus răspicat că cea mai mare primejdie pentru Uniunea Europeană nu este „populismul politic”, cum se crede, ci „impasul furios” în ceea ce privește integrarea și „diviziunile persistente datorate austerității”. „Eu condamn – spunea Habermas în 2017 – partidele politice existente. Politicienii noștri sunt de mult timp incapabili să aspire la altceva decât la realegerea lor. Ei nu au substanță politică, nici convingeri”. Istoricul Andreas Wirsching scrie că „integrarea [europeană] în forma tradițională, ca proiect postbelic specific vesteuropean, este, în orice caz, la sfârșit. Timpul său a trecut, într-o epocă în care trebuie stabilite din nou prioritățile” (Demokratie und Globalisierung.Europa seit 1989, C.H.Beck, München, 2015, p.228). Însăși descrierea istorică și conceptele unificării europene se cer schimbate.
Cum am scris în alt loc, Germania este atașată valorilor societății moderne, fără a fi opacă la realități. Ea este fidelă alianțelor, fără a fi mimetică, este creativă, fără a recurge la aventuri. Germania este credincioasă alianței occidentale, cu o analiză proprie a evenimentelor. Cancelarii federali s-au opus, toți, unei noi scindări a lumii, argumentând că izolarea unor țări în era proliferării nucleare nu rezolvă ceva, dar mărește pericolele.
Bunăoară, Helmut Schmidt a salutat mereu declarația președintelui Richard von Weizsäcker, din 1985, în care s-a acceptat că “războiul pierdut a fost o eliberare”. Această eliberare “se datorează americanilor, englezilor și rușilor” (Helmut Schmidt, Giovanni di Lorenzo, Auf eine Zigarete mit Helmut Schmidt, Kiepenheuer & Witsch, Koln, 2016, p.25). El a evocat mereu exemple de cooperare profundă. De pildă, la un moment dat, în alianța nord-atlantică s-a lansat ideea de a planta de-a lungul frontierei răsăritene a Germaniei Federale mine nucleare. Grație cooperării cu secretarul american al apărării, cancelarul federal Helmut Schmidt a putut evita expunerea inutilă a țării sale. După părerea sa, toate rațiunile strategice duc la a considera cu atenție dezvoltarea efectivă ce are loc în Rusia (p.86), la a aborda politic litigiile și a evita măsuri de genul “boicotării” (p.153), care nici nu dau rezultate.
Imediat după tragedia din piața Tiananmen, Helmut Schmidt a cooperat cu Henri Kissinger și Robert McNamara și cu conducerea chineză pentru ca, împreună, să prevină alunecarea lumii într-un nou “război rece” (p.212-213). El spunea că pe evoluția Chinei spre economia de piață se poate conta, doar că, inevitabil, vor surveni implicațiile concurenței.
La rândul său, Gerhard Schröder a evocat pledoaria președintelui Bill Clinton pentru politica de stabilizare a Rusiei. El scrie că a găsit aceeași evaluare la președintele rus, care “vrea să restabilească importanța Rusiei. […] Cu alte cuvinte, el vede o misiune a Rusiei ca parte a Europei, desigur cu o componentă asiatică, de care este foarte conștient, dar cultural, emoțional și sub aspectul sentimentului vieții și al reprezentării valorilor ca parte a Europei” (Gerhard Schröder, Entscheidungen. Mein Leben in der Politik, Hoffman und Campe, Hamburg, 2006, p.457). Este greșit ca Rusia să fie evaluată din perspectiva unui conflict sau altul și luată doar ca sursă de probleme. Iar în ceea ce privește China, Gerhard Schröder scrie: “Nici o provocare globală – de pildă climatul, politica energiei și asigurarea păcii – nu se va putea aborda cu succes, în viitor, fără China” (p.141).
Strategia dezvoltării Germaniei, raportarea ei la istorie, la Uniunea Europeană și la lume rămân, fiecare, un capitol deschis, din care este de învățat. Un ziarist m-a întrebat: ce ar trebui ca România să preia în primul rând din Germania, pe lângă investiții? Răspunsul meu este că ar fi de preluat urgent seriozitatea justiției, începând cu prevederile scoaterii ei de sub controlul oricărei persoane, orice funcție ar avea în stat, și încheind cu criteriile redactării legilor și sistemul pregătirii magistraților.
O întrebare dificilă se discută deja internațional: continuă revenirea Germaniei cu ascensiunea ei între supraputeri? Este greu de răspuns exact. Dar, așa cum arată lumea de astăzi – cu nevoia perceptibilă de schimbare – consider că ascensiunea Germaniei va continua, chiar dacă acea urcare nu este ambiție. Oricum, marea alegere din Germania anului 2021 va avea impact mult dincolo de frontierele țării.