Jurnalul vă oferă, începând de mâine, cartea „Biletul la control!”, în care autorul Dumitru Popescu surprinde perioada anilor 1965-1968, când, în calitate de redactor-şef al Scânteii, a schimbat radical faţa ziarului. Din oficiosul partidului, Scânteia a devenit un ziar de opinie, cu eseuri, reflecţii şi cultură. Din păcate, minunea n-a durat prea mult şi în anii ’80 a fost acaparat din nou şi folosit pentru cultul personalităţii lui Ceauşescu. Iată prefaţa cărţii, semnată de criticul Radu Constantinescu.
În primăvara anului 1968, un eveniment editorial de excepție a avut darul să anime climatul social al momentului: în librării apăruse volumul „Biletul la control!”, semnat de redactorul șef al ziarului Scânteia, Dumitru Popescu. În paginile sale, autorul reunise articolele apărute de-a lungul anilor anteriori în publicația care era, nici mai mult nici mai puțin, decât oficiosul partidului. Textele-dinamită, primite cu enorm interes de opinia publică, erau eseuri consacrate unor probleme cărora filosofii le caută de mii de ani înțelesurile ascunse: adevăr și minciună, bine și rău, lașitate și curaj, viață și moarte.
Dizertația filosofică nu era însă un scop în sine, ci doar canavaua pe care Dumitru Popescu țesea cu abilitate firele unei realități sociale, cu luminile, dar și cu umbrele ei. Noutatea unei asemenea prezențe gazetărești era copleșitoare. Pentru prima dată de la instaurarea noului regim, într-un ziar oficial (și încă ce ziar!) se tipăreau nu platitudini și texte fade, nu indicații „prețioase”, nu directive care „trasau linia partidului” într-un amalgam de cuvinte cu sensurile inițiale stâlcite, distorsionate, ci reflecții lucide, dezbateri vii de idei asupra unor subiecte care nu mai aveau coloratură de partid.
Pentru prima dată în acei ani, cititorul trăia senzația unei lecturi proaspete, în afara șabloanelor, mustind de viață, care spărgea gheața dogmatismului din presa românească. O viitoare istorie a acesteia, în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, nu va putea ignora momentul 1965 - 1968, când ziarul a dat semnalul unei schimbări de substanță a publicisticii din țara noastră. Realitatea social-politică a momentului impunea o construcție diaristică nouă, ridicată pe o cu totul altă fundație, cu o structură de rezistență radical modificată, a cărei prioritate se cerea a fi eliminarea constrângerilor de gândire, renunțarea la dogmatism.
Era firesc ca o asemenea operație radicală de primenire să înceapă cu o infuzie de sânge proaspăt în venele sclerozate ale redacției, cu un altoi de mlădițe neviciate de gândirea îngustă, opacă, a primilor ani ai stalinismului de la noi. Și iată că în scurt timp, redacția și-a schimbat radical componența: șefi de promoție ai facultăților bucureștene, cu profilele cele mai diverse, istorie, dar și arhitectură, studii economice, dar și filologie, Conservator, dar și Politehnică au fost invitați să-și pună cunoștințele de specialitate în folosul presei, să adauge instrumentelor specifice meseriei lor - condeiul gazetăresc. Unii au răspuns afirmativ, mulți?, puțini?, fapt este că 65 de absolvenți cu medii strălucite au semnat fișa de angajare și au început să scrie la ziar.
Publicația a îmbrăcat o nouă haină, și-a nuanțat sonoritățile, discursul publicistic s-a primenit sub semnul performanței, teme noi au îmbogățit sumarele cu abordări care păreau cel puțin iconoclaste față cu demersurile gazetărești indigeste ale anilor dinainte. Atunci, în 1965-1968, cititorii au fost puși în fața a numeroase surprize: o dată pe săptămână, sâmbăta, a fost programat un supliment consacrat culturii, reflectată din unghiuri firești, deloc formale; îmi amintesc primele sumare: un fragment din romanul Francisca al lui Nicolae Breban, un alt fragment de proză semnat Zaharia Stancu (un amănunt inedit de istorie literară: președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor a trimis redacției textul fără titlu. Acceptat fără rezerve, el a fost „botezat” inspirat de Dumitru Popescu „Ce mult te-am iubit”, titlu, însușit de prozator, al viitorului său roman de succes), alte pagini de proză (Marin Preda, Al. Ivasiuc), de poezie (Nichita Stănescu), de teatru (Paul Everac). Au urmat mese rotunde consacrate artei și literaturii, cu participarea unor intelectuali de elită precum Șerban Cioculescu, Eugen Comarnescu, Vladimir Streinu, Tudor Teodorescu-Braniște, Nicolae Balotă, Constantin C. Giurescu, G. Zane. Oameni de cultură care cunoscuseră ani de detenție politică sau interdicția de a publica redebutau, astfel, în ziar.
Întru respectarea adevărului, mă grăbesc să adaug: ceea ce s-a reușit în acei ani de euforie intelectuală nu a putut continua până la capăt. Am constatat cu tristețe, mai ales în anii ’80. Dar momentul istoric a arătat că se poate, că prin uși și ferestre deschise poate năvăli aerul proaspăt, înviorător, cu faste consecințe asupra întregului mediu social. Pentru cei de astăzi, toate aceste fapte ar putea părea insignifiante. Privite însă în contextul politic al acelor ani - ele au o importanță capitală, căci reprezentau primele manifestări puternice de firesc, aducătoare de speranțe într-un climat social până atunci închistat, semnele de relaxare așteptate de atât timp de omul obișnuit. Revenind la „Biletul la control!”, nu este de mirare, așadar, că, reunind textele publicate în ziar, s-a bucurat de aceeași uriașă audiență ca și articolele din presă.
Iată că acum, la peste 50 de ani de la apariția volumului, autorul s-a hotărât să-l retipărească. Întreprindere deloc versatilă, urmând să valideze perenitatea unei scrieri peste care au trecut nu numai cinci decenii, ci și o întreagă epocă ce a schimbat lumea din temelii. Este adevărat, în 1968, Dumitru Popescu dărâma cu textele sale niște cazemate care păreau inexpugnabile, ba chiar încerca, temerar, să zidească altceva în locul lor, un edificiu modern, aerisit, departe de închistările dogmatice ale perioadei. Dar să nu uităm în ce epocă ne aflam, când predomina rudimentarul, iar materialele noi necesare unei asemenea construcții nu apăruseră încă!
Arhitectul era obligat să utilizeze materia primă pe care o avea la îndemână, iar eseistul, să apeleze la realitatea epocii, centrată fixist pe ideea de „partid-conducător”. Aceasta a fost și rațiunea intervențiilor autorului în realizarea celei de-a doua ediții: pe de-o parte, păstrarea nealterată a sensurilor general-umane ale textului, a ideilor perene, a rafinatei argumentații, a reflecțiilor morale incitante, convingătoare prin limpezimea raționamentului și prin înveșmântarea lor în somptuoase metafore. Pe de altă parte, renunțarea la eșafodajul circumstanțial derivat din realitățile perioadei, la convenționalismul indus de „comandamentele” epocii, resimțite acum drept corpuri străine. Altfel spus, Dumitru Popescu a reținut din textul inițial tot ceea ce i-a aparținut, sincer și nedisimulat, și a renunțat la ceea ce, direct sau indirect, reprezenta un tribut amar adus momentului.
Închei cu un citat aceste considerații asupra unui volum ce se adresează, în egală măsură, și celor care au trăit în anii publicării primei ediții, dar și tinerilor care îl vor putea citi ca pe un document istoric despre cutume anacronice. În primul alineat al cărții, Dumitru Popescu se dovedește un vizionar. Găsim aici formulat limpede mesajul pe care autorul dorea atunci (și dorește și azi!) să-l transmită cititorului (dar și sie însuși!!): „Ascunzând jumătate din obrazul adevărului, schimonosești chipul întreg al realității. Escamotarea părții neconvenabile sau hipertrofierea părții avantajoase a adevărului sunt aparent utile, sau, în cel mai bun caz, provizorii. Căci acestea îl condamnă pe autor să trăiască și să acționeze în lumina unei realități alterate”.
Citit în această cheie, „Biletul la control!” se dovedește o carte dramatică prin luciditatea cu care autorul sondează abisurile sufletești ale unei generații formate și afirmate în a doua jumătate a secolului trecut.