Mulţi investitori germani de la noi din ţară îşi anticipau falimentul pentru că statul român a încetat să mai furnizeze forţă de muncă bine calificată. Au decis că nu pot rămâne impasibili la cum unii le ruinează businessul şi, odată cu el, viitorul ţării. Așa că au construit la Braşov, de la zero, o şcoală ca afară.
Braşov. Într-o sală cochetă, o profesoară le vorbeşte copiilor despre un strung automatizat: „Deschidem «New define», alegem conturul...”. E limbajul pe care îl înţelege o maşinărie care se odihneşte într-un colţ al clasei, un utilaj care costă cât o şcoală nouă.
Târgu Jiu. Un profesor se chinuie să le explice elevilor cum se construieşte un circuit electric. Le arată mai mult din vorbe decât din fapte. Nu are niciodată ce îi trebuie. În vreme ce le vorbeşte, copiii încearcă să prindă într-un panou nişte piese, folosind şuruburi ruginite recuperate de la alte lucrări anterioare.
Braşov. În clasa de electronică, fiecare bancă are panoul ei electric. Seamănă cu o construcţie lego. Poţi scoate piese pentru a le rearanja în alte formaţii, în funcţie de ce vrei să obţii. Doar dotarea acestei clase a costat cât un apartament în centrul oraşului.
Târgu Jiu. Şurubul refuză să se înfigă în panoul din placaj putrezit. E din pricina şurubelniţei, care se învârte în gol. E atât de uzată, că fierul se răsucește în mânerul de plastic. Asta e imaginea şcolii profesionale româneşti: o instituție incapabilă să cumpere o şurubelniţă la doi lei bucata. Lecţia de electronică se termină mai repede decât ar fi trebuit. Circuitele la care au lucrat rămân neterminate, întrucât copiii au rămas fără conductori. Nişte banale cabluri pe care o şcoală cu profil energetic nu le poate cumpăra.
Investiţii masive, dar uşor de amortizat
Şcolile prezentate mai sus, cea de la Braşov şi cea la Târgu Jiu, sunt două fețe ale aceleiaşi ţări. Una a adoptat modelul german, cealaltă încearcă să se descurce cu cel românesc, a cărui singură strategie în ultimii 27 de ani a fost supravieţuirea. Școala din Gorj nu e un caz singular. Este imaginea fidelă a tot ce a ajuns învăţământul profesional în România. E peisajul pe care l-a găsit în 2012 Barbara Gerber, reprezentantul unei companii germane care fabrică componente auto, venită să deschidă, alături de alţi compatrioţi investitori, la Braşov, o şcoală profesională care să le furnizeze pe viitor angajaţii de care au nevoie. Mai întâi au făcut drumuri la primărie, cerând să reabiliteze o ruină rămasă în urma fostului Grup Şcolar Industrial Rulmentul, închis în urmă cu mai mulţi ani. Cei de la primărie, speriaţi că ar putea pierde atâţia investitori dacă nu fac nimic, au alocat un milion de lei pentru reparaţii.
Apoi nemţii au început să adune elevi pentru nou-înfiinţata Şcoală Profesională Germană KRONSTADT. În primul an le-a fost cel mai greu. Părinţii, obişnuiţi cu imaginea dezastruoasă a învăţământului profesional de la noi, nu voiau să îşi lase copiii acolo. Străinii au trebuit să le promită burse lunare de câte 200 de lei și nici așa nu au apucat să umple cele câteva zeci de locuri. Astăzi sunt aproape 600, fiind mare competiţie la înscriere. Asta pentru că nemţii au investit continuu în dotarea şcolii cu utilaje şi echipamente de ultimă generaţie.
Utilaje care păreau din filmele SF
Cea mai scumpă achiziţie este un strung cu comandă numerică. O maşinărie capabilă să facă de una singură tot soiul de piese din metal. Copiii învaţă până la terminarea şcolii să manevreze utilajul cu ajutorul unui limbajul complicat. „E minunat pentru copii că pot pune, cu ajutorul acestui strung, partea teoretică în practică. Ei se pot familiariza nu numai cu lucrul pe hârtie, ci şi cu imaginea de ansamblu, cum se prelucrează piesa”, ne povesteşte profesoara Gabriela Pufu. Nici ea nu a ştiut să lucreze pe acest strung când a fost adus în şcoală. La facultatea pe care a absolvit-o nu aveau un utilaj atât de performant, aşa că Gabriela Pufu a fost la cursuri intensive în Austria pentru a şti să opereze utilajul şi să îi înveţe la rândul ei pe elevi.
Pe lângă clasa Gabrielei, de operator maşini-unelte cu comandă numerică, în şcoala de la Braşov mai sunt şi alte specializări: electromecanică, confecţioner articole din piele, sculer-matriţer şi sudor. Sudură predau şi cei de la şcoala din Târgu Jiu. Pentru că nu au suficient spaţiu în clasă, elevii sunt nevoiţi să sudeze afară, chiar şi iarna, pe ger. Noroc că nu au ce să sudeze prea mult timp din lipsă de materiale. Fierul îl aduc copiii de acasă, atunci când nu se taie din băncile școlii, prea vechi să mai fie folosite. Electrozii îi mai cumpără profesorii din banii lor. La Braşov, am găsit o clasă de sudură dotată de la A la Z. „Deviza noastră este «Ce-i în viaţă şi-n natură, nu-i nimic fără sudură!», se mândreşte profesorul Nicolae Popescu. Sudura e printre calificările cele mai deficitare pe piaţa forţei de muncă din România. Sunt companii dispuse să plătească peste o mie de euro salariu pentru un asemenea specialist. Dar elevii de la Braşov sunt deja rezervaţi de companiile germane. Căci nu există elev la KRONSTADT care să nu aibă loc de muncă asigurat la absolvire. Asta pentru că numărul de elevi şi specializările se stabilesc în funcţie de posturile vacante în companiile germane din oraş. Pentru a-i obișnui cu viitorul serviciu, elevii sunt duși în practică la viitorul loc de muncă. Fiecare elev de la Brașov are la activ cel puţin 2.000 de ore de practică în fabrică. În primul an, la fiecare o sută de ore de curs, 20 sunt practică și restul teorie. În ultimul an, raportul se inversează. Cam 80% practică şi 20% teorie.
Absolvenţii şcolilor româneşti duc o lipsă acută de practică. Se predă multă teorie, şi aceea învechită. La practică s-a renunțat în multe cazuri. Căci noi, românii, suntem experţi în a ne fura căciula. Deși legea obligă liceele să îi ducă pe elevi în practică, legea nu e decât o bucată de hârtie la Târgu Jiu. Cu toate că în documente figurează că elevii de aici fac practică la complexele energetice din judeţ, când am mers să vorbim cu copiii, niciunul nu văzuse întreprinderile cu pricina nici măcar din stradă.
„Deviza noastră este «Ce-i în viaţă şi-n natură, nu-i nimic fără sudură!»”, profesorul Nicolae Popescu.
Cifră: 300.000 de elevi învăţau în anii '90 în şcolile profesionale din România. Astăzi, numărul lor a scăzut dramatic
Idee: Şcoala profesională este forma de învăţământ care are cei mai puţini elevi, doar 1,4% din totalul populaţiei aflate la vârsta şcolară. Asta, în condiţiile în care doar 80% dintre tinerii cu vârsta între 15 şi 18 ani participă la o formă sau alta de învăţământ. Restul de 20% au părăsit complet băncile şcolilor şi fie s-au angajat, fie stau acasă.