O încredere care se clădește greu, în ani de relații consolidate, dar care se risipește brusc atunci când instituțiile financiare renunță la valori și încurajează comportamente imorale. În opinia lui Trichet, criza din 2008 și scandalurile care îi urmează - de la manipularea indicelui Libor la publicitatea înșelătoare - dezvăluie un eșec cultural profund în interiorul băncilor.
Chiar dacă reformele majore sunt adoptate după șocuri, vulnerabilitatea de fond rămâne aceeași: cultura asumării de riscuri excesive. Sumele plătite sub formă de amenzi - peste 300 de miliarde de dolari - și câțiva traderi condamnați nu schimbă filosofia. În prea multe cazuri, băncile ignoră comunitățile în mijlocul cărora funcționează și privilegiază câștigul rapid.
Dar problemele nu țin doar de conduita instituțiilor financiare. Ele sunt alimentate de modul în care statele își gestionează finanțele. Deficitele bugetare nesustenabile, susținute prin expansiunea creditului și prin multiplicarea masei monetare, amplifică dependența dintre guverne, bănci și bănci centrale. Programele de relaxare cantitativă inundă piețele cu lichiditate, creând o aparență de stabilitate, dar și o distorsiune masivă în alocarea capitalului.
Alan Greenspan, președinte al Federal Reserve între 1987 și 2006, recunoaște după prăbușirea Lehman Brothers că trăiește „într-o lume a iluziilor”. Cel care apăra ideea autoreglării piețelor financiare admite că băncile nu au niciun stimulent să-și limiteze riscurile atunci când se știu protejate de stat. Greenspan insistă că averile private trebuie lăsate să se corecteze natural, nu conservate artificial prin injecții monetare.
Kenneth Rogoff, profesor la Harvard și fost economist-șef al FMI, analizează fenomenul din perspectivă istorică. În volumul This Time Is Different (scris împreună cu Carmen Reinhart), arată că fiecare mare criză financiară este precedată de aceleași tipare: acumularea excesivă de datorii, expansiunea creditului și iluzia că regulile vechi nu mai sunt valabile. Pentru Rogoff, problema nu este doar tehnică, ci ține de absența unei discipline instituționale și fiscale.
Raghuram Rajan, profesor la University of Chicago, fost economist-șef al FMI și guvernator al băncii centrale a Indiei, avertizează încă din 2005 că sistemul financiar seamănă cu o clădire cu fundație șubredă. Pereții sunt cosmetizați prin reglementări noi, dar instalațiile de bază rămân defecte: stimulentele perverse legate de bonusuri și profituri rapide. Avertismentul său este ignorat până când bula ipotecară se sparge.
Nassim Nicholas Taleb, eseist, cercetător și profesor la New York University, oferă o lectură complementară. În lucrările sale despre „lebede negre” și „antifragilitate”, Taleb arată că sistemul financiar global este fragil prin design. Când creezi instituții „too big to fail”, le oferi implicit un cec în alb pentru asumarea de riscuri disproporționate. Intervențiile statului și injecțiile de lichiditate nu fac decât să ascundă vulnerabilitățile, pregătind terenul pentru șocuri și mai violente.
Otmar Issing, primul economist-șef al BCE, critică ferm relaxarea cantitativă. El avertizează că băncile centrale intră pe un drum periculos, transformându-se în finanțatori ai guvernelor. Pentru Issing, stabilitatea monetară este o condiție morală, nu doar tehnică: încălcarea ei subminează contractul dintre stat și cetățeni.
Axel Weber, fost președinte al Bundesbank, demisionează tocmai din opoziție față de politica BCE de cumpărare masivă de obligațiuni. Weber consideră că băncile centrale renunță la independența lor reală și susțin politicile fiscale iresponsabile ale guvernelor. Mesajul lui este clar: fără disciplină fiscală, nu există stabilitate monetară.
Hans Tietmeyer, șef al Bundesbank în anii ’90, pledează consecvent pentru o monedă puternică și reguli stricte, chiar cu riscul unor ajustări dureroase. El spune adesea că „banii ieftini nu pot cumpăra încredere”. Filosofia lui este clasică: mai bine o corecție rapidă și aspră decât o amânare care amplifică dezechilibrele.
Jens Weidmann, conducătorul Bundesbank între 2011 și 2021, continuă această tradiție. În timpul crizei datoriilor suverane, se opune extinderii necondiționate a programelor de achiziții de active. Weidmann avertizează că băncile centrale nu pot deveni „pompieri permanenți” ai guvernelor. În opinia lui, rolul BCE este să asigure stabilitatea prețurilor, nu să finanțeze deficite cronice.
Jürgen Stark, fost economist-șef și membru al boardului BCE, demisionează în 2011 din cauza opoziției față de achizițiile masive de obligațiuni guvernamentale. Este un critic ferm al socializării pierderilor și al relaxării cantitative. Spune că BCE își părăsește mandatul și devine „prizonierul politicilor fiscale”.
Thomas Jordan, guvernator al Swiss National Bank, subliniază că disciplina monetară și fiscală sunt cheia încrederii internaționale. Într-o lume a banilor tipăriți, modelul elvețian rămâne orientat spre prudență, rezerve mari și intervenții limitate.
Din acest ansamblu de voci se desprinde o concluzie comună: banii ieftini nu sunt doar o greșeală tehnică, ci o formă de imoralitate economică. A permite statelor să acumuleze datorii nelimitate și să fie salvate de băncile centrale înseamnă a corupe însăși esența contractului cu cetățenii. În logica Bundesbank, nu există stabilitate fără disciplină, iar cine refuză disciplina trebuie să suporte consecințele - chiar falimentul.
În final, lecția este simplă: stabilitatea financiară nu se câștigă prin amânări, iluzii monetare și transfer de povară către contribuabili. Se câștigă prin disciplină necruțătoare, austeritate atunci când e necesară și acceptarea falimentului ca parte naturală a economiei de piață.
Întrebarea care rămâne este dacă vom avea maturitatea de a acționa înainte ca următoarea criză să ne forțeze să o facem.