Brutarul erou, declarat aşa de simandicoşii englezi, ei bine, brutarul care s-a înfruntat cu teroriştii se numeşte Morariu. Tot timpul românii au haz, brutarul are scris în acte Morariu. S-a ridicat omenia în sufletul ieşeanului, s-a trezit curajul şi, în timp ce toţi fugeau din intersecţia londoneză, Florin s-a îndreptat spre centrul măcelului terorist. A pus mâna pe singura armă, o ladă, şi a ajuns la câţiva metri de locul blestemat, unde doi călăi măcelăreau cu cuţitele un om, a aruncat lada nimerindu-l pe unul dintre terorişti în ceafă, criminalii s-au oprit o clipă, uimiţi de curajul românului neînarmat, a acţionat în minutele următoare şi poliţia britanică. Morariu s-a reîntors în brutăria unde lucra noaptea şi a adăpostit peste 20 de londonezi îngroziţi. Morariu a plecat de nevoie din ţară, nu avea serviciu îndestulător pentru a-şi susţine familia; în Anglia este silit de sărăcie să trudească ziua în construcţii, iar noaptea frământă aluatul în brutărie. Viaţă nedormită, fură doar 2-3 ore de somn din 24, nevasta a divorţat în Anglia, iar el nu mai apucă să-şi vadă băieţelul, deşi îi luase cu el. Distrugerea industriei, a agriculturii, în ţară, pustiirea locurilor de muncă au împins o cincime din populaţie să plece în cele străinătăţuri. Cataclismul exodului celor patru milioane de români a năruit şi familia românească, iată că au ajuns la despărţire chiar şi soţii şi soţiile mutaţi pe tărâmuri străine laolaltă. Nu uit lacrimile unor femei, care făceau cu mâna rudelor în timp ce autobuzul le ducea iarăşi la mii de kilometri, ca să adune nişte euro udaţi cu lacrimi pentru a asigura întreţinerea celor rămaşi acasă. În Austria, în Italia, în Elveţia sunt slujnice, îngrijesc bătrâni străini, sărăcia le-a obligat să fie servitoare în familii care nu erau ale lor. Plângea o bunică din autobuzul ce se pusese în mişcare: “Nu mă mai cunosc nepoţii, când vin acasă două zile, ei întreabă cine sunt!”. Nea Costică este un ţăran sfătos din Botoşani, este recunoscut ca un maestru al roşiilor româneşti. Lumea caută roşiile din serele lui Nea Costică, dulci, cu mireasmă de legumă românească, gustoase, nu ca cele de “plastic” din import. Nea Costică e mulţumit de isprava lui.”Am reuşit două lucruri importante, am păstrat seminţele româneşti şi, cu cele 4 sere cu roşii, l-am păstrat pe fiu-meu acasă, l-am împiedicat să plece în alte ţări, munceşte cu mine la roşiile româneşti”. Îmi sfredeleşte mintea scena dintr-o comună, nu departe de locul unde îşi doarme somnul eroul Avram Iancu. Avea loc o sărbătorire în centrul comunei şi l-am întrebat la microfon pe un băieţel ca un înger, frumuşel, cu ie brodată, cu clop şi brâu tricolor la pantalonaşi. “E mândră mămica ta care te-a gătit aşa frumos?” Copilul a glăsuit: “M-a îmbrăcat o mătuşă, că mama a murit acum un an de cancer şi tata n-a avut bani să vină din Spania la înmormântare”.