Olanda este „ultimul bastion” în calea dorinței României de a avea un statut egal, nediscriminatoriu, de membru cu drepturi depline al construcției europene la ale cărei valori aderase odată cu începutul negocierilor din anul 2000, în perioada guvernării Isărescu. Condiționalitățile puse la momentul admiterii oficializate la 1 ianuarie 2007 au fost îndeplinite cu vârf și îndesat, dar o serie de interese proprii ale partenerilor țin încă România în condiția de membru de „mâna a doua” al UE. Jenantul MCV și marota Schengen sunt fluturate românilor și bulgarilor, ca aceștia să înțeleagă că nu-i de nasul lor să intre în angrenajul de la Bruxelles cu frunte sus, ci cu pălăria într-o mână și cu cealaltă pe buzunar, puși să achite mereu noi și noi datorii.
Comisia Europeană a recomandat primirea României și Bulgariei în Schengen încă din 2011, fiind îndeplinite toate condițiile tehnice necesare, prioritare fiind cele pentru securizarea frontierelor UE. Să reamintim câte cheltuieli și investiții s-au făcut pentru asigurarea standardelor și a capabilităților pentru atingerea acestor exigențe verificate și răsverificate de controlorii de la Bruxelles, dar și de fiecare dintre țările care se simțeau „amenințate” prin admiterea celor doi „paria”? Ținerea pe tușă României, cu motive neconsistente sau neajunsuri inventate, ca în bacul celui fără bască, a fost „justificată” la Bruxelles de mecanismul contorsionat de admitere în spațiul Schengen în spatele căruia se ascund de fapt politicile mercantile ale unor state. Olanda, adversarul constant al rezolvării problemei care trenează de 11 ani, și-a devoalat fără jenă interesele economice și avantajele pe care le vrea mereu sporite în relația cu România. Marele exportator de flori ce trimite la București odată cu buchetele și ciulinii care înțeapă a dorit mereu să elimine concurența portului Constanța, care amenință ponderea porții de intrare în Europa de la Rotterdam. Cu litoralul de la Marea Neagră inclus în Schengen, fluxurile de transport prin porturile românești și bulgărești ar deveni mai atractive, scăzând porția olandeză.
Ideea îi „muncește” pe olandezi încă din 2002. Am fost martor la începutul negocierilor consistente angajate de premierul Adrian Năstase în vizita din februarie 2002 în Olanda. Atunci s-au deschis larg porțile pentru investitorii olandezi care, acum, după două decenii, au ocupat în România poziții-cheie în domeniul construcțiilor navale, financiar bancar și în comerț. Răspunsul de la Haga este însă mereu dezamăgitor: guvernele conduse de Mark Rutte din 2010 au respins mereu cererile venite de la București pentru admiterea în spațiul Schengen.
Moralitatea acestei opoziții miroase urât. În 2018, când ni se bătea obrazul că terfelim „statul de drep”, Olanda dând și o declarație în acest sens, ambasadoarea Țărilor de Jos stătea la șprițuri festive cu Nelu Iordache, fără să-i pută condamnarea acestuia pentru corupție. În mai 2019, când Rutte și-a pus semnătura pe Declarația de la Sibiu, alături de toți liderii UE, cele zece puncte ale documentului aveau ca fir roșu solidaritatea și egalitatea cetățenilor, adică obligau și Olanda la respectarea celorlalte națiuni europene. Acestea devin însă simple petice de hârtie dacă de la București nu se rezolvă în sensul dorit de Rutte și de susținătorii din spatele lui a marelui of al Olandei: contractul pentru corvete. Compania Damen, proprietatea lui Kommer Damen, construiește nave. Kommer este bun prieten cu Mark, pe care îl susține în politică. Damen are șantiere navale și în România. A participat la licitația pentru corvetele care ar trebui să întărească forța marinei militare în Marea Neagră. Licitația a fost câștigată de acum patru ani de Naval Group, un mare constructor francez în domeniu. Damen a contestat și atacat în justiție rezultatul licitației și prin manevre susținute și din interiorul Palatului Victoria blochează semnarea contractului. Ministrul actual al Economiei, Florin Spătaru, a venit în post direct din funcția de director al șantierelor Damen, așa că o ordonanță pentru ajustarea prețurilor în raport cu inflația în achizițiile militare ocolește tocmai cel mai mare contract de armament, de 1,4 miliarde euro, care ar reveni de drept la Naval Group. Ce cadou se poate pune mai bine pe tavă lui Mark Rutte, în loc de pâine și sare, decât o nouă talpă dată francezilor? Credeți că foamea de contracte a navaliștilor de la Damen este potolită cu cele două nave de stins incendii, cu o valoare de 44 milioane euro? Contractul semnat în preziua sosirii lui Rutte este pe post de mizilic, înainte de marele ospăț, de la care le sunt scoase scaunele francezilor?
Acestea sunt datele principale ale mizei vizitei preacinstitului premier olandez. Jocul murdar cu Schengenul ascunde, iată, mari interese economice, care se fac pe spinarea bugetului României și, mai grav, cu desconsiderarea intereselor de securitate, prin tergiversarea dotării cu navele considerate „scut” la Marea Neagră.
Adrian Năstase, fin cunoscător al „jocurilor europene” îndeamnă acum la un boicot al rețelei olandeze MEGA IMAGE, ca mijloc de convingere și înlăturare a veto-ului permanent al Olandei la aderarea României la spațiul de liberă circulație. Acest argument poate cântări în spațiul public, dar decizia de la Haga nu se bazează pe galantarele din supermarket.
Știm ce ținte va ochi Rutte în vizita la poligonul Cincu, inclus în program. Bătălia cu Olanda nu se dă însă pe uscat. Rămâne de văzut dacă premierul va obține promisiunea pentru râvnitele corvete în favoarea prietenului său Damen.