Jurnalul.ro Timp liber Calatorii Călător prin Africa. Azi, Tanzania 

Călător prin Africa. Azi, Tanzania 

de Cornel Tăbăcaru     |   

Dragii mei, răspund celor care m-au rugat să depăn aici, pe pagina noastră, întâmplări din călătoriile mele, pe care le voi publica în cartea mea autobiografică.

Rămânem în Tanzania. Marea mea plăcerea era să-mi petrec diminețile în piața de lângă hotel, la o dugheană unde se bea o cafea foarte bună. Deja mă cunoșteau cam toți negustorii, iar eu cunoșteam multă lume. Nu-mi era greu să ofer câte o cafea celor care îmi țineau de urât și îmi povesteau ore întregi despre această țară atât de interesantă, despre orașul Arusha, despre Tribunalul Penal Internațional ONU și despre teritoriile masailor din preria/jungla de la poalele muntelui Kilimanjaro. Lângă piața își avea atelierul un bijutier care, am văzut, cumpăra pietre neșlefuite de tanzanite, o piatră semiprețioasă extrem de frumoasă, la fel ca safirul. Se spune că vestitul safir din filmul Titanic (inima oceanului) a fost de fapt o tanzanită. Bijutierul, un olandez de treabă, mi-a sugerat să-mi folosesc prietenia cu masaii din Arusha și să încerc să ajung la unul din triburile din junglă, unde cu siguranță o să găsesc măcar o piatră de tanzanită neșlefuită. Întâmplarea face ca unul din soldații ONU să provină dintr-un astfel de trib. Am aranjat să plecăm către satul lui din junglă vineri după-amiază și să ne întoarcem sâmbătă seara. După 50 km pe șosea ne-am abătut pe un drum de pământ, iar după alte două ore am ajuns la un resort turistic decent unde să putem înnopta. Am zăbovit pe o terasă în aer liber până când patronul a considerat că puținii turiști ar fi bine să se retragă în „camere”. Fiecare turist a pornit călăuzit de câte două persoane. Unul în față, cu o lanternă puternică și unul în spatele meu, care mergea literalmente cu spatele, mătura iarba cu un băț lung, cu ochii către crengile copacilor. Am ajuns la un copac uriaș, o călăuză a coborât o scară de funie și m-a invitat să urc în copac. Pe la jumătatea copacului era un chepeng, l-am ridicat și am intrat într-o cameră de „hotel”. Am tras scara de funie și am închis chepengul. Eram perfect izolat de sol. Camera avea absolut toate dotările unei camere de 3 stele. Până și duș. Noptieră, pat mare, curat, prosoape, tot confortul. Aveam chiar și un mic balconaș. Un bilețel pe masă mă anunța că dimineața voi avea o surpriză și o săgeată îmi arăta un braț de iarbă uscată. Aveam și un telefon de interior prin care puteam vorbi la recepție. Dimineața m-a trezit un zgomot venit de pe balcon. M-am uitat și am văzut un cap de girafă, care se uita cu niște ochi minunați și rugători la mine. Atunci am înțeles tot. Am deschis ușa balconului și am început să hrănesc girafa din brațul de iarbă. A mâncat tot, încet, tacticos, iar la urmă a dat din cap a mulțumire și a plecat în junglă. Am sunat la recepție, au venit cele două călăuze, am deschis chepengul, am lăsat scara din funie și m-am întors la terasa stabilimentului, unde am luat micul dejun. Era destul de dimineață când am pornit cu Roverul nostru către liziera preriei și intrarea în jungla. De aici am mai avut cam 15 kilometri până la tribul de baștină al soldatului. Imediat s-a dus vestea și întregul trib s-a adunat în jurul nostru. Șeful de trib s-a îmbrățișat cu însoțitorul meu, după care s-au retras și au început să discute înflăcărat. În timpul ăsta femeile au început un dans, iar un tânăr (un fel de ghid al satului) școlit, care vorbea binișor engleza a început să-mi arate satul și să-mi explice cum stau lucrurile pe acolo. Mi-a arătat colibele așezate în cerc, care formau satul, mi-a explicat că acolo unde o să văd un băț lung pe acoperișul unei colibe înseamnă că în interior este un masai bărbat care și-a lăsat bățul afară. Mi-a explicat cum stă treaba cu școala și multe din obiceiurile masailor. În sfârșit, omul meu s-a întors însoțit de șeful de trib. Acesta avea o punguță de piele legată de gât din care a scos o piatră ce părea a fi o tanzanită, desigur în forma brută. M-a mirat că era mai mare decât cele văzute de mine la bijutierul din Arusha. Am început negocierea sub privirea atentă a însoțitorului meu, care și traducea. Eram pe deplin instruit de către bijutierul din oraș. După aproape o oră am ajuns la un fel de înțelegere. Șeful de trib s-a declarat mulțumit și m-a întrebat dacă vreau să mai văd alte două pietre. A dispărut și în timp ce îl așteptam, omul meu mi-a explicat că minele de exploatare a tanzanitelor de pe teritoriile lor au devenit prin lege proprietatea triburilor masai. Șeful s-a întors cu alte două pietre la fel de mari. Ne-am înțeles și am trecut la partea concretă. I-am spus că un om al lui să vină cu noi până la resortul turistic, unde va primi jumătate din bani. Cealaltă jumătate o voi plăti în Arusha, după ce prietenul meu bijutierul se va lămuri asupra pietrelor. La plecare i-am dat unei femei, ce părea că este un fel de șefă, 200 $ și 20 $ copiilor din jur, în bancnote de 1 $.  Am aranjat totul în detaliu și am plecat la drum însoțiți de doi membri ai tribului. După-amiază eram la resortul turistic, șeful de acolo mi-a adus banii pe care îi avea în grijă de la mine, am plătit suma ce reprezenta jumătate, un masai a luat banii și s-a îndreptat spre inima junglei, către tribul lor. Al doilea a mers cu noi la Arusha. Deja era seară și am avut surpriza să văd un șarpe uriaș care tocmai traversa drumul de pământ. Am așteptat să treacă și ne-am îndreptat către șosea. Am ajuns în Arusha și conform înțelegerii, bijutierul ne aștepta la atelier. A evaluat îndelung cele trei pietre, s-a declarat foarte mulțumit de prețul scos de mine, i-am dat cealaltă parte de bani celuilalt masai și sănătate bună. Peste o jumătate de oră pietrele erau în seiful hotelului Arusha din Arusha. 

Dragii mei, partea palpitantă abia acum începe. Serios. Așa că nu ratați jurnalul național de vinerea viitoare, pentru că nici nu știți ce pierdeți. 

Pace și sănătate dragilor.

TOP articole pe Jurnalul.ro:
Parteneri