De la Vancouver am zburat la Anchorage și de acolo, hai-hui prin Alaska. Știți că sunt un călător atipic. Sigur, frumusețile naturii sunt frumuseți, dar eu vreau să văd oameni, animale, mici localități. Așa am făcut și în Alaska. Cu șalupa, cu elicopterul, cu jeep-ul, peste tot m-am dus. Dumneavoastră vă puteți uita la un documentar sau să vedeți un album, dar ce vă arăt eu este un cadou oferit numai dumneavoastră, camarazii mei dragi de călătorie. Friguț în Alaska. Este însă luna în care se poate face turism. Și în august. Apoi gata, vine gerul cel mare. Am urcat cu elicopterul pe un munte ghețar unde era o crescătorie de câini. Peste 200, cu pui cu tot. Niște frumuseți. O atracție turistică unică. Să-i pui la sanie și să te plimbi pe versantul înzăpezit când știi că pe planetă lumea se coace. Simplu, fără figuri, ca iarna la noi, la țară. M-am dus cu șalupa până lângă balenele care se jucau și aruncau jeturi de apă la zeci de metri înălțime. Am fost pe malul râului care traversa un sat mic în care erau bancuri întregi de somoni. Îi prindeai cu mâna, cum zicem noi, românii. Apoi la un râu de munte, unde urșii, la câțiva pași de noi, prindeau somoni și îi duceau să-i mănânce pe mal. Aici împărțeau și cu puii. Frumos. Frumos rău. Și friguț. Fiți sinceri și spuneți că simțiți deja o boare de răcoare. Da? Asta a fost dorința mea. Vă mulțumesc. Într-un orășel unde am ajuns la volanul unui jeep decapotabil am văzut cea mai modernă făbricuță în care se tranșau și se împachetau cei mai buni somoni din lume. Într-un magazin de suveniruri puteai cumpăra cu 10 dolari o sticluță în care se afla o foiță extrem de subțire de aur de 24 de carate. Ce cadou mai frumos vreți!? Și da, nu m-am lăsat până nu am „vizitat” Casa Păpușilor. Primul bordel de aici înființat în 1919. În interior, amenajat ca un mic muzeu. Stăteai în hol pe un fotoliu confortabil și așteptai să vina „fata”, care era de fapt ghidul stabilimentului. Treceai de la o privire serioasă a vremurilor la amuzament. Fetele-ghid erau puțin vulgare în exprimare, îmbrăcate mai deocheat și bucuroase dacă le ofereai un bacșiș generos. Nu puteai să pleci de acolo decât cu zâmbetul pe buze. O tabără de sculptură în lemn în aer liber, cu lucrări gigant. Fantastic câtă muncă și foarte mulți oameni doritori să vadă asta. Am luat orășelul la pas. Oamenii lucrau la făbricuța de somoni, în turism și în magazinele de suveniruri. Aveam la gât dintele de leu de la shamanul din Zanzibar. Pus într-o montură simplă de aur și cu o cordeluță de piele. Un turist chinez mi-a oferit pe loc 2.000 de dolari. I-am spus râzând că dintele este de vânzare, dar puterea din el, pusă de shaman numai pentru mine, nu este de vânzare. A râs și ne-am despărțit prieteni. Așa cum îmi este felul, îmi fac prieteni peste tot. Am avut la mine o sticlă de palincă pe care am turnat-o în sticle mai mici și unde îmi făceam un prieten, peceta legământului era un păhărel de palincă. Nu a fost localnic care să nu-mi spună „de ce nu faci comerț cu băutura asta aici? Este extraordinară”. M-am gândit mult, cât de inventiv trebuie să fii ca să transformi un orășel din pustietatea asta într-o localitate prosperă. Copiii văd soarele aici doar 6 luni pe an, dar sunt buni la școală și ajung la cele mai bune universități din America. Au curse regulate de hidroavioane și își duc traiul aproape normal.
Dragii mei, dacă mai ține căldura asta mult, poate că este bine să continuăm călătoria în Alaska.
Să ne vedem sănătoși și Doamne Doamne să ne țină în bună pace!
Pe vinerea viitoare, cu Jurnalul sub braț, dragii mei!