Avem o speţă “consacrată”, mutarea grosului contribuţiilor de la angajator la salariat, şi două acte normative. Primul prevede trecerea de la patron la angajat, cel de-al doilea stipulează să existe negocieri între părţi, care să se finalizeze cu un acord privind remuneraţia netă.
Problema intervine însă atunci când discuţiile se poartă pe contracte colective muncă, şi nu individuale, care nu poartă semnătura salariatului, ci a reprezentanţilor săi. Extrapolarea democraţiei la nivelul acestor negocieri generează suficiente semne de întrebare, ce ar putea fi clarificate dacă Parlamentul ar pune la punct un cadru legal integrat, ce ar face posibilă implementarea deciziei de a vira contribuţiile sociale de la angajator la angajat aşa cum s-a vorbit iniţial.
Asta fiindcă în context intervin diverse aspecte controversate. Bunăoară, contractele individuale de muncă sunt, în mare parte, pe perioadă nedeterminată, cum îşi doresc şi băncile să fie, ca să acorde credite fără dificultate, pe când contractele colective-s limitate în timp.
Cu alte cuvinte, dacă se întocmeşte un act adiţional la un contract colectiv de muncă, care să prevadă mutarea contribuţiilor, se schimbă, practic, forma de încadrare a angajatului, felul în care acesta s-a înţeles să lucreze printr-un act între părţi.
În plus, prin aplicarea la contractele colective, înţelegerile angajat - angajator sunt afectate de volatilitatea negocierilor anuale sau la alt termen, în circumstanţele în care - repet - acestea nu sunt încheiate pe perioadă nedeterminată ca majoritatea contractelor individuale.
Şi această situaţie intervine în condiţiile în care cadrul legislativ economic era oricum extrem de fluctuant şi inducea lipsă de predictibilitate la nivelul societăţii, vădită de indicatorii de încredere.