Se vede că prezentatoarea-amfitrioană a serii a luat foarte în serios experiența, cu atât mai mult cu cât nu era vorba de un star, ci „doar” de o actriță cunoscută în Franța, și cu atât mai mult cu cât este pentru prima dată în cei 79 de ani ai festivalului când prezentatoarea e „de culoare” (văd că în presa franceză se spune „noire”! Acum câțiva ani chiar această actriță a participat la realizarea unei cărți cu titlul ironic „Negrul nu e meseria mea!”). E vorba de Eye Haidara (43 de ani, cu părinții originari din Mali), o siluetă superbă, ca o statuetă de Tanagra, trăsături distinse, nobile, o rochie simplă neagră (la rochii se poate spune!), un aer sobru, dar și ludic - o actriță care declară că a tratat totul ca pe un rol într-un spectacol. Un spectacol după un text foarte bine scris (dar al cărui autor rămâne pururi anonim)... Ceremonia a început prin a fi dedicată tuturor internauților de pe planetă, „în afara zonelor în care internetul a fost tăiat, sau a celor în care inteligența artificială a înlocuit realitatea” (parcă ne-am vorbit!, apropo de articolul meu de ieri)... Un moment puternic - urale și standing ovation - a fost premierea neo-zeelandezului Peter Jackson („Stăpânul inelelor”!), cu trofeul Palme d’or onorific; încununarea unei cariere în care, cum o recunoaște chiar Sir Jackson, nu a făcut ceea ce se cheamă „filme de Palme d’or”, dar a reușit „să arate lumii ceva nou, ceva ce lumea nu mai văzuse până atunci”, mereu convins că tehnologia nu înseamnă nimic dacă nu pui în ea suflet și umanitate... Suflet a fost pus și în evocarea, de pe scenă, a celei care a fost Nathalie Baye, dispărută de curând, învinsă de o maladie neurodegenerativă. O secvență de cinema: această actriță cu o personalitate discretă și elegantă a avut parte de o înmormântare fără presă și fără paparazzi, la care participanții, ca să fie lăsați să intre, aveau datoria să spună cerberilor de la intrare un „nume de cod” secret: numele animalului ei de companie!... După prezentarea juriului (o Demi Moore într-o rochie argintie și cu o talie trasă prin inel, și un președinte Park Chan-wook, care „a făcut din răzbunare - artă, din violență - poezie, și din filmul sud-coreean o obsesie”), în final au apărut în scenă, ca să declare festivalul „deschis”, Vestul și Estul, China și SUA, de mână: Gong Li și Jane Fonda (nemaipomenită apariție la 88 de ani!)... Nu mă pot abține să nu remarc ceva ce m-a mirat la sfârșit, cu toți participanții la ceremonie aliniați pe scenă, cum Park Chan-wook i-a întors pur și simplu spatele lui Jane Fonda, cea care era în dreapta lui, ca și când nici n-ar fi existat acolo, și așa a rămas tot timpul! Asta ca să vedeți cât de mult contează, pe o scenă, orice gest, orice milimetru, orice mișcare, și cum pot ele transforma o simplă neatenție într-o impolitețe jenantă.
După ceremonie, a fost proiectat filmul ales să inaugureze Selecția oficială, în afara competiției. În mulți ani „s-a dat” câte un film prost (nu mai departe de anul trecut), dar de data asta selecționerii au dat lovitura! Au ales un film francez („de public”, dar făcut cu finețe, cu umor și inteligență), „Venus electrică” (cu titlul englez The Electric Kiss, Sărutul electric), al unui regizor francez născut în Tunisia, Pierre Salvadori. „Venus electrică” e o fată dintr-un iarmaroc de început de secol 20, a cărei slujbă e să se sărute pe o scenă cu orice spectator doritor și plătitor, moment în care cei doi sunt „electrocutați” la propriu, din culise, pentru un sărut inubliabil, în care sar scântei! Urmează o poveste foarte nostimă, pe care nu o mai spun, din motive de timp și spațiu, și pentru că filmul o să ruleze cu siguranță și la noi; merită văzut, e genul de cinema care dă o stare bună, e amuzant, e romantic, e retro, e în buna tradiție a unui anumit tip de „cinema francez”, azi aproape uitat...
Dar dacă ar fi să aleg momentul de vârf al primei zile - el s-ar numi „Labirintul lui Pan”. A fost oferit într-o proiecție de presă, în sala Debussy arhiplină, și în prezența autorului, Guillermo Del Toro. O aniversare, filmul „după 20 de ani”, într-un fel o proiecție recuperatoare... În 2006 filmul a fost în competiția de la Cannes și nu a luat absolut nimic, juriul a tratat cu superioritate genul „fantasy”, preferând atunci realismul lui Ken Loach. Dar iată că, după atât timp, filmul nu numai că rezistă, dar pare și mai bun, și mai „actual”, și mai „politic”... E vorba de un popor scindat, în 1944, între „franchiști” și „comuniști”, după războiul civil din Spania... Pe deoparte propaganda victorioasă, „în Spania lui Franco niciun cămin nu rămâne fără foc și fără pâine”, pe de altă parte luptătorii din munți, care nu vor să depună armele, deși cauza e pierdută... Un fir al unei lupte fratricide, care amintește de Noaptea lui San Lorenzo, al Fraților Taviani, și care se împletește cu un fir fantastic, de basm tragic și înălțător, despre o fetiță de 11 ani, care evadează dintr-o realitate sumbră și crudă, într-o lume magică, suprarealistă, dar mai adevărată decât însăși viața... La sfârșitul unui film pe care mulți îl mai văzuseră deja, toată sala plângea și ovaționa un om foarte gras, un sexagenar cu o respirație, în microfon, obosită, care părea mișcat și ușor surprins de succesul nou al unui film vechi... Am reținut mai ales două lucruri din ce a spus Guillermo Del Toro: „Poate cinema-ul să schimbe lumea? Nu poate! Și totuși, un pic o poate face, o schimbă UN PIC...!” Apoi, o mărturisire: „Mie cinema-ul mi-a salvat viața de două ori”...
M-am gândit că i se potrivește și Cannes-ului: intri într-un labirint al premierelor mondiale, se stinge lumina în sala de cinema, urci, pe ecran, treptele spre cer, pe melodia din genericul festivalului... și de fiecare dată ai senzația, oricât de patetic ar suna, că urmează să descoperi filmul care poate schimba lumea sau care îți poate salva viața!