Ruptura cu Eminescu - născută nu din idei, ci din oameni, din tăceri vinovate și adevăruri spuse pe jumătate - nu o creează, ci doar o face mai vizibilă, îi conferă intensitate și consecințe directe. Caragiale nu este un spirit împăciuitor și nu poate fi citit astfel fără a-i falsifica structura. Luciditatea sa defensivă nu e reacție temperamentală, ci o formă de claritate: el nu iartă nu din micime sufletească, ci din refuzul de a uita. Iar acest refuz nu ține de orgoliu, ci de o intoleranță radicală față de impostură.
Ca și Eminescu, Caragiale are oroare de oamenii neisprăviți care se cred importanți, de suficiența fără competență, de individul care nu învață nimic, dar crede că știe totul. Tipul gazetarului român, pe care îl prezintă în culori vii, nu e o simplă caricatură profesională, ci o categorie morală: omul care crede cu fermitate că, „pe câtă vreme va fi rău, nu va fi bine”. Formula concentrează întreaga critică socială caragialiană: ignoranța ridicată la rang de certitudine, precaritatea transformată în doctrină, incapacitatea intelectuală convertită în atitudine civică. Este aceeași specie umană pe care Eminescu o atacă obsesiv în publicistica sa, cu alte instrumente, dar cu aceeași ură rece.
Caragiale și Eminescu sunt suprapozabili nu prin temperament, ci prin exigență. Nu prin stil, ci prin refuzul concesiei. Pentru amândoi, presa nu este un spațiu al părerilor aproximative, ci o instituție morală. Gazetarul care improvizează, care scrie prost, care mută cuvintele la întâmplare și își substituie lipsa de cultură prin aplomb nu este doar ridicol, ci nociv.
Nu e întâmplător că prietenia lor se leagă tocmai în redacția „Timpului”, acolo unde meseria devine normă. Spre sfârșitul lui 1877, Eminescu ajunge la ziar într-un moment de mizerie extremă. Destituit, fără slujbă, fără bani, oscilând între bojdeuca lui Creangă și promisiuni incerte - „spumegând împotriva «canaliei liberale» care-i nimicise ideile ce și le făurise despre vieață”, potrivit biografilor B. Jordan și Lucian Predescu - trăiește în lipsuri materiale pe care scrisorile sale le documentează. Sunt texte contabile, lucide, aproape brutale. Eminescu constată imposibilitatea de a trăi din nimic.
Când Caragiale începe să publice la „Timpul”, Eminescu este deja acolo. Recunoașterea profesională a lui Caragiale vine cu o experiență completă a „bucătăriei” de ziar: corector, secretar, girant, codirector. Știe meseria din interior și tocmai de aceea o tratează cu o severitate aproape obsesivă.
Împreună, Eminescu și Caragiale schimbă regulile jocului. Manuscrisul încetează să mai fie improvizație și devine obiect de lucru. Se discută, se corectează, se rescrie. Presa românească îl revoltă pe Caragiale nu pentru că e partizană, ci pentru că e incultă. Ironia lui nu e joc, ci reflex de apărare în fața haosului.
B. Jordan și Lucian Predescu notează:
I.L. Caragiale era un tovarăș ideal de muncă, dar în același timp o adevărată teroare pentru zețarii și lucrătorii din tipografia lui Thiel și Weiss, unde se tipărea ziarul. Caragiale era pretențios cu redactorii și chiar cu el însuși. În redacție exista bunul obicei ca redactorii să-și citească articolele înainte de a fi date la tipar. În felul acesta erau scutite de erori, căci fiecare își dădea o părere. Până la venirea lui Caragiale și Eminescu la „Timpul” se pare că acest obicei nu exista, iar redactorii veneau la redacție când voiau și scriau ce le plăcea, fără control, adeseori tăind cu foarfeca de ici și colea și încropind obișnuitul editorial.
Caragiale și Eminescu fac adevărata revoluție în redacția „Timpului”. Acum redactorii „erau în păr pe la opt, ba adeseori pe la șapte cu manuscrisul scris citeț și curat, căci Eminescu mai era pe lângă toate celelalte și de părere că slova proastă strică efectul”. Manuscrisele astfel prezentate nu mergeau direct la zețari, ci erau citite și comentate.
- „Manuscript!” strigă băiatul de la zețărie.
- „Stai, infamă creatură”, răspunde iritat Caragiale. „Nu vezi că fraza e rău construită?”
Apoi, adresându-se prietenilor:
- „Nu-mi place presa din România. Strică gramatica și calomniază lumea. Cuvântul nu poate avea decât un singur loc în frază. Și dacă n-ai știut să-l pui la locul lui, întreaga frază se năruie ca o clădire în care un singur bloc de piatră a fost așezat greșit. Ca să știi să-l așezi, trebuie să cunoști meșteșugul, trebuie să-l înveți, căci în toate meseriile trebuie să începi ca ucenic, iar nu să încerci să fii deodată maestru”.
În jurul acestei exigențe se lucrează, pentru o vreme, într-o formulă comună: Eminescu, Caragiale și Slavici. Dar echilibrul este fragil. Slavici consemnează explicit iritarea lui Eminescu față de Caragiale: „Caragiale mă enervează cu discuțiile lui. Nu-mi place, fiindcă am impresia că el n-are nicio convingere și discută totdeauna numai pentru plăcerea de a mă contrazice și a argumenta”. Observația nu e lipsită de adevăr. Caragiale nu trăiește în absolutul convingerilor, ci în mobilitatea lucidă a inteligenței critice. Pentru Eminescu, spirit al ideii fixe și al adevărului integral, această mobilitate devine iritantă, aproape suspectă.
Tensiunea există limpede și în memoria ulterioară a lui Caragiale. Scriind mult mai târziu despre colaborarea sa la „Timpul”, îl omite cu desăvârșire pe Slavici. Pe Eminescu însă - probabil dintr-un spirit de dreptate care nu mai poate funcționa și în cazul lui Slavici - îl evocă cu melancolie, amintind de anii când strălucește pe scena tineretului bucureștean celebrul trio Eminescu-Bădescu-Caragiale. Ranchiuna caragialiană nu se manifestă prin atac, ci prin selecția memoriei.
Aceeași logică funcționează și în raport cu Creangă. Creangă nu este atacat. Este ignorat. Literatura lui, întemeiată pe oralitate, pe umorul popular și pe o acceptare unanimă, nu prezintă interes pentru un spirit care caută fisura, tensiunea, disconfortul. Creangă este prea confortabil, prea împăcat cu lumea, prea puțin „toxic” pentru gustul lui Caragiale. Antipatia e mută, dar definitivă.
B. Jordan și Lucian Predescu:
Junimiștii, oameni de cultură, se lăsau mai greu antrenați de verva satirică a cinicului Caragiale și preferau anecdotele și spiritele lui Creangă, pentru că majoritatea erau moldoveni și iubeau palavra sub aspectul ei brutal, țărănesc. Spiritul lui Caragiale era oarecum intelectualizat, occidentalizat, polemic. Moldoveanul ripostează altfel la răutate satirică, cu un zâmbet sarcastic, și Caragiale observa că în fața lui Creangă pierde mult teren. Totuși, erau și oameni care-i apreciau spiritul. Oarecare aversiune împotriva lui Caragiale pornea și din faptul că el nu cruța nici chiar pe veteranii numitei societăți, oameni cu multă popularitate și bonomie moldovenească.
Cu Alecsandri, ranchiuna devine explicită. Poetul oficial, bardul decorat, simbolul literaturii ceremoniale, întruchipează tot ceea ce Caragiale detestă: prestigiul fără rigoare, gloria administrată instituțional. Observația gramaticală aruncată împotriva lui nu este pedanterie, ci act de sabotaj simbolic. Nu greșeala îl interesează, ci faptul că nimeni nu are voie să o semnaleze. De aici începe ruptura definitivă cu literatura „respectabilă”.
Junimea îl tolerează pe Caragiale, dar nu îl iubește. Râde cu el, dar nu îl urmează. Maiorescu îl gestionează, nu îl apără. În cazul lui Eminescu, Maiorescu intervine aproape juridic, fixând o ruptură ireversibilă. Caragiale tace, nu din lașitate, ci din înțelegerea faptului că adevărul nu mai are valoare de circulație.
B. Jordan și Lucian Predescu:
Cei doi adversari, Caragiale și Alecsandri, nu-și puteau ascunde antipatia nici atunci când ar fi trebuit să apară altfel, în societate sau la Curte. Cu prilejul unei vizite a lui Alecsandri la regina poetă Carmen Sylva, care aprecia mult pe bard, acesta, întâlnind pe Caragiale în salonul reginei, „s-ar fi schimbat la față de necaz și de surprindere”.
Caragiale și-a făcut, din dragostea sa pentru Eminescu, un adversar și în Alecsandri, punându-se astfel în conflict cu cei mai de seamă artiști ai vremii.
Dacă ruperea relațiilor cu Eminescu îl durea până la lacrimi, în ceea ce privește răceala cu Alecsandri, conștiința sa artistică scuza incidentul pe motive estetice. Vremea i-a dat dreptate. Academia îl refuză. Hasdeu îl atacă din reflex de castă. Răspunsul lui Caragiale nu este exploziv, ci sistemic. Moftul Român - „Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană” - nu este o revistă de pamflet obișnuită, ci o reglare de conturi cu instituțiile, cu limbajul lor umflat, cu impostura ridicată la rang de virtute. Caragiale nu se răzbună pe oameni concreți, ci pe mecanisme.
Plecarea lui de la „Timpul” rămâne ambiguă. Slavici vorbește despre o răceală cu Eminescu; motivele materiale sunt la fel de plauzibile. Eminescu poate trăi în precaritate; Caragiale, cu familie și datorii, nu. Cert este că despărțirea lasă o rană adâncă. Pentru că mai târziu, Caragiale scrie cu melancolie despre anii „trecuți de la Timpul”, când „gândesc, speră și râd - mai ales râd așa de mult”.
Această experiență explică totul. Eminescu trăiește în absolut; Caragiale - în luciditate defensivă. Cei doi se unesc prin oroarea față de impostură și cultul meseriei, dar tocmai din această compatibilitate paradoxală se naște opera. Ranchiuna caragialiană nu mântuiește și nu împacă; păstrează adevărul ca pe o rană care refuză să se închidă.