Născut la Ghent, în Flandra, pe 24 februarie, Carol de Habsburg (1500-1558), mai cunoscut sub supranumele de Carol Quintul, a fost cel mai puternic monarh al secolului al XVI-lea. Avea în putere Sfântul Imperiu Romano-German, Țările de Jos, Burgundia, Spania, America de Nord, America Centrală și de Sud, Indonezia etc. „Comparabil cu Ginghis Han, Amazon și Facebook în materie de teritorii administrate, Carol Quintul a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai mari suverani ai tuturor timpurilor și, de asemenea, o gazdă nemaipomenită pentru o multitudine de boli care l-au măcinat constant, până când, la 58 de ani, organismul i-a cedat”, aprecia Patrick Lemoine în studiul său intitulat Sănătatea mentală a marilor conducători ai lumii, publicat în România în 2020 de Editura Trei.
Prognatism mandibular spectaculos
Cum luptele lui cu Francisc I, Henric al II-lea sau Martin Luther nu sunt o noutate, să dăm curs informațiilor noi, datelor care conturează, grație efortului depus de psihiatrul francez, profilul medical al suveranului. Așadar, de ce boli a suferit Carol Quintul? „Carol a avut un serios handicap fizic, un prognatism mandibular spectaculos și dizgrațios, atât de pronunțat încât nu putea mânca (una dintre activitățile lui preferate) fără ca dumicații să nu-i scape din gură și să-i păteze hainele. Îi era dificil până și să vorbească. Majoritatea timpului, maxilarul inferior îi atârna pur și simplu”.
Un adevărat martiriu
O posibilă cauză a acestei malformații? Patrick Lemoine n-a ezitat: „Contemplându-i portretele, de bună seamă măgulitoare, nu ne putem opri să nu ne gândim că această bărbie împinsă în afară, tipică anumitor suverani ai Spaniei, era legată de o puternică consangvinitate, frecventă la curțile princiare europene ale epocii”. Încă un amănunt: „Tot astfel cum și nebunia a afectat un mare număr dintre membrii familiei lui Carol Quintul”. Să fi fost acest maxilar inferior proeminent singura problemă a acestui principe cu milioane de supuși? Nici pomeneală! Carol Quintul mai suferea, conform analizei lui Patrick Lemoine, de epilepsie, bâlbâială, astm, hemoroizi, icter repetat, gută, sindrom dureros cronic… „Nefericitul împărat a răbdat un adevărat martiriu”, opina psihiatrul Patrick Lemoine.
Obsesie pentru ceasornice și muzică
Și toate aceste afecțiuni nu au fost totul! Carol a Quintul a suferit și de unele tulburări mentale. Melancolia (care degenera în depresii severe), hiperfagia (monarhul nu se putea abține să nu înghită cantități impresionante de bucate contraindicate pentru gută), alcoolismul, anxietatea cronică, misticismul (exacerbat la limita delirului, l-a transmis și fiului Filip al II-lea, un fanatic religios) și arahnofobia (teama morbidă de păianjeni) au fost boli cu care Carol Quintul a purtat lupte istovitoare. „Acest împărat ghinionist a mai fost lovit de o pasiune obsesională, manifestată prin interesul excesiv arătat ceasornicelor și muzicii”, a completat Patrick Lemoine.
Bunică (regină) dementă
Pentru a înțelege cât de cât fișa medicală atât de încărcată a lui Carol e musai să știm că străbunica din partea mamei, Isabella a Portugaliei, era descrisă în epocă ca fiind dementă, cu deficiențe mentale cronice. „Aceasta suferea - specula psihiatrul Patrick Lemoine în studiul citat - de o tulburare psihotică, de schizofrenie”. Nici bunica din partea mamei, Isabella Catolica, nu era mai brează. „Mistică și insuportabilă, pe ea a urmat-o la tron Carol, după ce bunicul, Ferdinand de Aragon, a trecut la cele sfinte”, consemna Lemoine. Mama lui Carol Quintul, Ioana cea nebună, a fost împiedicată să domnească tocmai din cauza afecțiunii sub numele căreia amintirea ei a fost păstrată în istorie. „Tatăl lui Carol - Filip cel Frumos - a fost un tată groaznic. Și-a părăsit fiul pentru a-și urma soția nebună în Spania. Astfel, tatăl și fiul n-au apucat să se cunoască niciodată. Fără îndoială, acest suveran a avut o ereditate extrem de încărcată”, concluziona psihiatrul Patrick Lemoine.
Ioana, fiica unor mici nobili de țară
Dacă în privința lui Carol Quintul ne-am lămurit, să aflăm cum au stat lucrurile în legătură cu un alt personaj istoric fabulos: Ioana d’Arc (1412-1431), supranumită „Fecioara din Orleans”, dar și, aiuritor, „Mama națiunii franceze”. Născută în 1412 la Domrémy, un sătuc din actuala provincie Lorena, Ioana Rommée a fost fiica unor mici nobili de țară. La 16 ani, a refuzat să se căsătorească, iar la 17, copleșită de viziunile cu sfinți și arhangheli, a predicat alungarea englezilor din Normandia și încoronarea delfinului Franței, Carol al VII-lea. Impresionat de predicții (toate favorabile coroanei), Carol chiar a pus-o pe Ioana în fruntea armatei sale. Au despresurat orașul Orléans, apoi, la Reims, delfinul a fost uns rege.
Pantalonii și recăderea în păcat
Soarta Războiului de 100 de ani căpătase o altă turnură, una favorabilă francezilor. În bătălia pentru Paris însă, Ioana d’Arc avea să fie capturată de burgunzi, care aveau s-o vândă englezilor. Judecată de Inchiziție pentru vrăjitorie și erezie, Ioana s-a apărat impecabil și, grație excelentelor argumente teologice aduse în fața tribunalului, avea să fie achitată. Rejudecată în scurt timp - pentru recădere în păcat (purta pantaloni pentru a-și proteja fecioria, iar în epocă femeilor le era interzis cu strictețe utilizarea unui accesoriu vestimentar bărbătesc) -, sorții nu i-au mai surâs. A fost condamnată să ardă de vie. A murit pe rug, la 30 mai 1431, la Rouen. Avea doar 19 ani.
Țicnită sau maniacă?
Reabilitată în 1456, Ioana d’Arc avea să fie canonizată în 1920. În linii mari, aceasta a fost povestea Ioanei Rommée. Dar cum a fost posibil ca o adolescentă fugită de acasă, o fetișcană care susținea că relaționează cu Divinitatea prin intermediul unor vise, să ajungă în fruntea armatei Franței, să stea la dreapta regelui și să emită păreri (care să și fie luate în considerare) asemenea marilor oameni de stat? Ce i-a dat putere, tupeu, ce i-a conferit forță de convingere? Era sărită de pe fix, era țicnită? La toate aceste necunoscute au încercat să formuleze răspunsuri specialiști notorii. Îi dăm mai întâi cuvântul neurologului și psihiatrului Roy Didi: „Ioana d’Arc este un caz din sfera tulburării bipolare. Ea a prezentat un episod maniacal delirant însoțit de halucinații. Tânăra de 16 ani a fost suficient de dezinhibată pentru a-și părăsi satul natal, pentru a merge să-l convingă pe rege și să-i învingă pe englezi. Toate acestea reprezintă o adevărată ruptură în viața unei țărăncuțe pe cale să devină o mare războinică. Doar un maniac ar fi fost în stare de așa ceva”. Oare?
Pâine neagră, uscată
Psihiatrul și doctorul în neuroștiințe Patrick Lemoine nu este de acord: „Analiza confratelui și prietenului meu, oricât de interesantă ar fi, nu corespunde întru totul realității. Nu putem vorbi despre un episod maniacal în povestea Ioanei, deoarece profețiile ei durau de ceva vreme”. Și-atunci? Schizofrenie? Isterie? Mitomanie? Miracol? „Răspunsul e altul!”, susține Lemoine. Altul, dar care? „Anorexie nervoasă”, opinează specialistul. Mai precis? „Potrivit lui Michel de Grèce, la vârsta de 18 ani, Fecioara din Orleans nu avea încă ciclu menstrual și nu mânca seara decât «un pic de fiertură în care înmuia pâine neagră, uscată». În lucrarea lui George Duby găsim și o descriere fizică destul de explicită: «Ioana d’Arc, examinată de un medic în timpul detenției sale, era neobișnuit de slabă». De altfel, în ciuda celor 18 ani, Ioana prezenta o amenoree primară. Cum a scris Duby - «nu avusese niciodată boala secretă a femeilor»”.
Trapa din armură
Ce înseamnă, de fapt, toate acestea? „Cu alte cuvinte, Ioana nu avea nici forme feminine, nici menstruație. Era aproape perfect androgină, aproape asexuată, visul oricărei anorectice”, a punctat Patrick Lemoine. În completare, pentru a înțelege cum au înlesnit toate aceste presupuse caracteristici odiseea Ioanei d’Arc: „Este cunoscut faptul că slăbitul antrenează mai devreme sau mai târziu întreruperea ovulației, realizând un fel de contracepție naturală. Ioana, în calitate de șef al armatei, purta o armură în care nu ar fi încăput niciodată dacă ar fi avut forme feminine, de unde necesitatea pentru ea de a avea o siluetă androgină, fără sâni sau șolduri. În plus, întrucât era nevoie de aproape o oră pentru a-ți pune armura și de tot atâta timp ca să ți-o dai jos, constructorii prevăzuseră pentru bărbați o mică trapă care le permitea să se ușureze în caz de nevoie”.
Pe rug, decât pe mâna englezilor!
Demonstrația lui Patrick Lemoine a continuat: „Pentru o femeie, problema era dublă din moment ce ea nu putea urina în același mod, iar în caz de menstruație situația devenea de-a dreptul imposibil de gestionat. Anorexia Ioanei rezolva însă toate aceste probleme, suprimând urinatul și ciclul menstrual! Nu numai că viitoarea sfântă adopta un comportament ascetic recomandat de Biserică, dar, în plus, acest lucru îi permitea să lupte mai eficient pentru măreția Franței și ungerea ca rege a Prea Bunului său Delfin!”. Să înțelegem că Ioana Rommée n-a fost o țicnită, ci a înfăptuit toate acele grozăvii cu bună știință, înfometându-se, urmându-și viziunile, sacrificându-se? „Diagnosticul mea e unul singur - a conchis Patrick Lemoine: anorexie nervoasă în contextul unei fobii de dezvirginare. Pentru că Ioana, care se temea cumplit de foc, a preferat să fie arsă pe rug decât să fie lăsată pe mâna soldaților englezi, așa cum se zvonea imediat după proces”.
În cazul lui Carol Quintul, expresia franceză „a se naște cu lingurița de argint în gură” (a proveni dintr-o familie bogată) s-a potrivit mănușă, acesta moștenind de la părinți și bunici nu mai puțin de 70 de teritorii uriașe
„Comparabil cu Ginghis Han, Amazon și Facebook în materie de teritorii administrate, Carol Quintul a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai mari suverani ai tuturor timpurilor”, Patrick Lemoine, psihiatru
„Ioana d’Arc nu avea nici forme feminine, nici menstruație. Era aproape perfect androgină, aproape asexuată, visul oricărei anorectice”, Patrick Lemoine, psihiatru
Carol Quintul suferea, conform analizei lui Patrick Lemoine, de epilepsie, bâlbâială, astm, hemoroizi, icter repetat, gută, sindrom dureros cronic…
„Anorexia Ioanei suprima urinatul și ciclul menstrual. Nu numai că viitoarea sfântă adopta un comportament ascetic recomandat de Biserică, dar, în plus, acest lucru îi permitea să lupte mai eficient pentru măreția Franței și ungerea ca rege a Prea Bunului său Delfin!”, Patrick Lemoine, psihiatru