Omul cu lumina este, ați ghicit, distinsul etnolog Gheorghiță Ciocioi, care a povestit mai întâi despre numele Cartojani/ Cartojan: „Numele cunoscutului istoric literar Nicolae Cartojan (1883-1944) și cel al istoricului Alexandru Cartojan (1901-1965) au legătură cu localitatea Cartojani din Vlașca (cel de-al doilea s-a născut în satul Vida-Cartojani - sat «roit» din Cartojani). Satul Cartojani este atestat documentar în 1536. A purtat inițial numele de Cârtojani/ Cărtojani. Nume provenit din slavă, cuvântul fiind păstrat și în română: kărtog/cârtog - bârlog, vizuină, bulboană, groapă săpată de o apă. Cel mai probabil existau în zonă mai multe astfel de kărtozi/ kărtoji (în limba slavă) săpate de apa Dâmbovnicului, locuitorii fiind numiți de la acestea cârtojani. În Vlașca și Teleorman, de altfel, mai sunt unele sate unde se află astfel de gropi/ găuri săpate de râuri, adevărate peșteri (vertop - în slavă) - ce vor da numele unor sate (Vârtoape, de pildă). Astfel, «cârtojanii», într-o tălmăcire mai nouă, ar putea fi numiți cei «de la bârloguri», bulboane, «gropării». Bârlogeni ar fi poate unul dintre aceste nume. A fost să fie Cârtojani.”
Sfârâie târtița
Alt nume de renume (mai ales după ce bucureștenii s-au mutat dinspre oraș spre plaiuri dâmbovițene) – Tărtășești: „Comună în Dâmbovița (în trecut, a aparținut de Ilfov), Tărtășești a fost atestată documentar la 1635. Moșia și satul, într-o vreme, au fost proprietatea boierului Tărtășescu, de la care li s-a tras numele. Tărtășescu e un nume comun slavo-român. Din Tărtea/Târtea. O poreclă și nume de familie întâlnite și astăzi la sud de Dunăre. Legate de termenul slav aflat și în română: târtiță - partea de jos a coloanei vertebrale la păsări (de unde cresc penele cozii). «A-i sfârâi cuiva țârtița» (după băieți) = (o fată care) are pofte necurate. Tărtea (tărta, tărtan - în slavă) - o persoană care merge cu posteriorul scos în afară (tărtăș’/ ește) sau care trage vânturi adeseori. Un boier, așadar, cu un oarecare «defect». O poreclă ajunsă nume.”
Ușă între codri
Dar Dereneu ce conotații o purta? „Dereneu este numele unei localități din Basarabia (Călărași). De asemenea, Derenăuți (Crihana veche). Dereneu este un nume turcic/tătăresc. Provenit din persană: darenā; dere-na (în turcă) - vale, râpă, trecătoare sigură printre/ între două dealuri. Din persanul «dar» - ușă. În cazul dat, un drum vechi, o trecătoare istorică prin dealurile Codrilor - cu multe văi și drumuri pe culme, care evitau pădurile dese, făcând legătura între sate și târguri. Dereneu - așezare situată pe un astfel de drum/ într-un asemenea loc.” Încă un nume cu înțeles uitat - Libidov: „Nume slav (rusesc și ucrainean) prezent și în România. Terminația specific slavă «ov» - din neamul, urmașul lui (Libid). Lybid (în vechea rusă), ca personaj mitologic, este considerată, alături de cei trei frați ai săi, întemeietoare a Kievului. Un nume luat adeseori după partea superioară a capului unui animal etc. Așadar, Lîbîd, Libid etc. - «cel de pe vârf», din locul, cartierul, de pe râul etc. numit Lîbîd, Libid. Libidov - al celui numit Libid (a se vedea Max Vasmer).”
Trei dintr-un foc
În încheierea „Dicționarului”, trei cuvinte: cârtiță, carne și poznaș. Să le luăm pe rând: „Cârtiță este un termen împrumutat în română din slava balcanică (bulgară, sârbă) - kărtița. Numele provine din verbul kărtea (în slavă) - a rupe, a străpunge, a îndepărta cu putere ceva tare. Un verb cu multiple întrebuințări. Așadar, micul mamifer care face o astfel de «treabă». Mai departe: „Cuvântul carne provine în română din latinescul carnem. Termenul, la fel ca grecescul kείρω, derivă din rădăcina indo-europeană «ker» - «a tăia (a se vedea Dictionnaire étymologique de la langue latine).” Nu în ultimul rând: „Poznaș vine tot din slavă, познавший (poznavși, în rusă; în traducere: cunoscut). (Re)cunoscutul (vedeta), în română, face pozne, ajungând poznaș, nimic mai mult. Deloc la mare cinste, așadar. De temelie fiind rânduiala, neieșirea dintru aceasta. Vestitul (din известен) e cu totul altceva. Despre el se po-vestește. E faimos, viteaz, ajunge pe tărâmul celălalt, se bate cu zmeii, biruie Răul. Betleemul e vestit. La fel și Făt-Frumos. Pe X îl «știe» toată lumea. Diferența o face noima (νόημα), ordinea lucrurilor, sensul adânc al acestora. Rostul.”
Pastila de religie
Care post să fie mai greu, cel creștin ori cel musulman?
Dacă tot am intrat în Post, câteva rânduri despre nevoire (și altele, mai multe, despre nuanțele ortodoxiei): „Dacă Ramadanul cade vara, musulmanul fiind obligat strict de legea postului să nu mănânce și să nu bea apă toată ziua, trebuie să aibă mare grijă ca nu cumva să se atingă de ceva picant înainte de zori. De foame mai poate răbda până seara - când după lapte și curmale va sta la un grătar ori va înfuleca un kebab și o baclava -, dar cu setea, pe arșiță, deloc ușor... Încalcă postul, mâncând ori bând intenționat în timpul zilei - trebuie recuperată ziua. Alt post, altă osteneală. Ispășirea (kafāra) e și mai aspră în cazul relațiilor trupești (în familie, cum altfel!): 60 de zile de post fără întrerupere ori hrănirea a 60 de săraci. Bașca recuperarea zilei de post după Ramadan. Canon, ce iconomie, la spovedanie, ca la ortodocși! Să nu minți la bazar, să nu te mânii, să rabzi - sunt alte porunci deloc ușoare pentru tătari, turci, arabi etc. A nu bea apă e însă un adevărat chin. În unele comunități încă se mai trage cu tunul pentru a anunța apusul. Liber la apă rece! Mă rog, apoi la curmale, grătar... Masa alternând cu rugăciunea... Ei cu ale lor, noi, cu ale noastre. Post ușor!”
Ortodoxia noastră, Ortodoxia lor...
Tot dinspre Gheorghiță Ciocioi: „Uneori, Bucureștiul e privit de sus de vecinii noștri pravoslavnici. Și chiar nu se cade. De trecut cu vederea școlile lor teologice din perioada comunistă. Bisericile, credincioșii, trăirea - ceea ce ar putea naște mai apoi o «temelie» a credinței, îndreptățirea dată - sunt însă de la sine grăitoare. Să le luăm pe toate, pe rând... Sofia, de pildă, capitala de astăzi a vecinilor bulgari, pe la 1800, avea doar 5-6 biserici și aproape 40 de moschei. Chiar și după 1878 a avut o vreme doar 7-8 biserici. Marea de moschei a fost pusă în câțiva ani la pământ. În perioada dată, Bucureștii aveau în jur de 30 de mănăstiri și peste 150 de biserici. Belgradul, tot pe atunci, fiind sub garnizoană turcească, avea doar 1-2 biserici deschise și în jur de 45 de moschei. Devenit capitală în 1841 (capitala de facto era la Kragujevac - din 1818), abia dacă mai adaugă în veacul al XIX-lea 4-5 locașuri ortodoxe. A nu se uita că în perioada de apogeu a dominației otomane «Belgradul turcesc» număra aproape 200 de moschei și meceturi.”
Cine cu cine vorbește!
Mai mult: „Kievul, faimosul Kiev, în anii ‘70, mai avea doar 5-6 biserici deschise, în care se slujea. Bine supravegheate. La o populație de 2 milioane de locuitori. Cât despre Moscova, în 1939, avea doar 20 de biserici. În anii ‘70-‘80, numărul lor era unul dublu. Pentru decor, sub controlul drastic al unui cler școlit de KGB (datele publicate după 1990 sunt mai mult decât grăitoare). La 12 milioane de locuitori, o biserică la un oraș de mărimea Iașiului ori Clujului. Românii au trecut prin toate, slavă Domnului! Din aproape 150 de biserici ale Bucureștiului, 20 dărâmate, nu a fost deloc puțin, e drept. Da, a sta de vorbă «de sus» (nouă nu ne e în fire) cu românii - de la Belgrad, Sofia, Kiev ori Moscova - e totuna cu a nu ști nimic despre Ortodoxia cetății lui Bucur. Cumva, de-a dreptul ridicol. Cine cu cine vorbește!”
„Satul Cartojani este atestat documentar în 1536. A purtat inițial numele de Cârtojani/ Cărtojani. Nume provenit din slavă, cuvântul fiind păstrat și în română: kărtog/cârtog - bârlog, vizuină, bulboană, groapă săpată de o apă.”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„«Cârtojanii», într-o tălmăcire mai nouă, ar putea fi numiți cei «de la bârloguri», bulboane, «gropării». Bârlogeni ar fi poate unul dintre aceste nume. A fost să fie Cârtojani.”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Comună în Dâmbovița, Tărtășești a fost atestată documentar la 1635. Moșia și satul, într-o vreme, au fost proprietatea boierului Tărtășescu, de la care li s-a tras numele.”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
Tărtășescu e un nume comun slavo-român. Din Tărtea/Târtea. Legate de termenul slav aflat și în română: târtiță - partea de jos a coloanei vertebrale la păsări (de unde cresc penele cozii).”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„«A-i sfârâi cuiva țârtița» (după băieți) = (o fată care) are pofte necurate. Tărtea (tărta, tărtan e o persoană care merge cu posteriorul scos în afară sau care trage vânturi adeseori.”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog