Cum un pachet de țigări costă 23 de lei - o medie între reinventatele Carpați și Snagov de 18,5 lei fabricate în Germania, Camel și Winston - 23, Kent - 24, Dunhill - 25,5 etc. - rezultă că lucrătorului mediu fumător îi ia o oră de muncă pentru a și-l procura. Cei 4,7 euro pe pachet îi fac pe români să plătească mai mult ca grecii (4,6), croații, slovenii, slovacii și lituanienii (4,5), letonii (4,3) sau polonezii (3,8), dar și decât japonezii (3,9) ori sud-coreeni (3,2). Cine fumează un pachet și jumătate pe zi dă pe țigări un sfert de salariu, iar cel care consumă două achită cât principalul la un credit de 100.000 de lei cu scadență la 5 ani.
Karl Marx explică în teoria plusvalorii că proletarul primește un salariu cu care își cumpără bunuri ce pot fi produse în 4 ore - să zicem, dar pentru care el muncește 8, ca să realizeze și profitul/plusprodusul pentru patron. Și totuși, Marx nu s-a gândit că după introducerea accizelor, care reprezintă peste jumătate din prețul unui pachet de țigări, proletarul fumător va trebui să „aloce” din intervalul orar și pentru stat. Și poate că de aceea sare peste pauza de masă!
Țigările ajung în Irlanda la un preț neverosimil de 14 euro pe pachet, la peste 13 în Regatul Unit, la 10 în Franța și 7,5 - 8 în Germania, dar în ciuda acestui fapt fumătorii nu alocă procentul de venit din România și implicit din salariul orar, nici măcar bulgarii, care, deși au lefuri mai mici, dau doar 3 euro pe pachetul de țigări. Asta nu oprește însă autoritățile fiscale să opereze o nouă majorare a accizelor în aprilie 2023, de la 595 la 626 de lei pentru mia de țigarete. După care să le mărească la 657 în 2024, 688 în 2025 și 719 în 2026. Asta ar însemna că mai întâi prețul țigărilor va sări de 5 euro, cât plătesc portughezii, vor ajunge apoi la 6, ca în Austria și Suedia, după care vor tinde spre nivelul din Germania. Iar acest lucru în situația în care românii alocă deja o cantitate dublă din venitul lor pentru pachetul de tutun fumat zilnic, în comparație cu consumatorii din ultimele 3 state menționate.
Și sigur că în interiorul mediei salariale naționale se regăsesc medii regionale. Lucrătorii din Harghita și Vrancea, de pildă, primesc remunerații ca în spaţiul oriental, spre deosebire de salariul orar al bucureștenii, care se apropie de cel din Occident. Diferența n-o face însă neapărat priceperea angajaților, cât oferta de capital investită pe locuitor și se vede cum autoritățile fiscale, în loc să stimuleze mediul de business și să permită intrarea capitalului străin care susține reforma structurală și creează locuri de muncă mai bine plătite, îl reprimă. Țigările costă la fel pentru vrânceni și bucureșteni, conțin aceeași cantitate de accize, deși condițiile economice sunt diferite.
Și asta nu e tot. În circumstanțele în care reglementările europene și naționale au ajuns să interzică practic calitatea țigărilor, degeaba mai ai preferințe: dincolo de niște aparențe care încă sunt îngăduite, toate țigările sunt la fel. Până și afișarea brandurilor, ca factor de diferențiere pur publicitar, a fost aproape interzisă. Ce să mai vorbim de gusturi, arome, țigări fără filtru. Își mai pune cineva problema de conținutul de tutun Virginia sau Burley, de amestecuri afumate și aromatice dulci. Ori cum ar merge o țigară de un anumit fel cu o anume băutură. Cum s-ar combina Assos cu Metaxa sau Gitanes cu absint. Răsfăţul e interzis în societăţile colectiviste!
Așadar, te uiți prin magazine, vezi că mai persistă niște vagi diferențe de preț și te întrebi: de unde diferența? Ce pierzi plătind mai puțin și ce câștigi dând mai mulți bani? Cum se modifică raportul preț-calitate? În niciun fel, substanțial vorbind, de vreme ce compoziția conținutului este atât de strict reglementată. De-abia dacă mai există vreo diferență între light și non-light.
Aproape că s-a ajuns în etapa în care producătorii se bat între ei pe titlul de cele mai dăunătoare țigări. Cel puțin asta reiese din imensa grijă cu care sunt elaborate pictogramele menite să te țină departe de fumat.
S-a ajuns aici pentru că statul a vrut să trimită plămânii în rai, dar să ne și scoată banii din buzunar în același timp. Prima măsură care pretindea că vrea să descurajeze și combată fumatul a fost înăsprirea fiscalității, prin majorarea accizelor. Nimeni n-a remarcat contradicția de fond a acestei politici: în timp ce voia să combată dependența de nicotină a fumătorilor, statul își stimula propria dependență de banii acestora. Până într-acolo încât o bună parte din banii care țin în viață sistemul public de sănătate au ca sursă directă viciul fumatului, deci ar fi o mare problemă dacă mulți oameni s-ar lăsa de fumat concomitent.
Iar producătorii de țigări, fără să mai poată să se concureze substanțial pe partea de ofertă, din cauza uniformizării produselor impusă de reglementări, au ajuns să se comporte ca niște agenți ai Fiscului: iau banii de accize, mereu mai mulți, de la contribuabili și îi virează mai departe statului.
N-ar fi însă mai bine pentru toată lumea dacă s-ar termina cu politicile ilogice determinate de ipocrizie? Fumătorii să fie lăsați să-și facă damblaua și să-i suporte consecințele, statul să nu mai încerce să-i protejeze gâtuind diversitatea ofertei de țigări. Să fie ca pe vremuri, sortimente multe și extrem de diferite, cu filtru, fără filtru, cu arome etc. Pentru că dacă interesul e să strângi bani de la contribuabili prin accize, dar nu-i lași să aibă o ofertă bogată, diversificată înseamnă că nu te pricepi să-i colectezi. Ca lumea să dea bani trebuie să aibă pe ce, e contraproductiv că oferta nu ține pasul cu prețurile și se îngustează continuu.
Şi apropo de diversificare. Acum dacă se tot fabrică din nou Carpați și Snagov, e drept că în Germania, ca şi berea Azuga, oare n-ar fi cazul să fie exportate în Republica Moldova ca marfă de lux, ca să concureze pe piaţa de acolo ţigările locale, care se plasează ca preț la jumătate față de cel din România?