„Cineasta Laure Portier documentează maturizarea fratelui său mai mic, începând din anii tumultuoși ai adolescenței și culminând cu procesul de introspecție care-l determină pe acesta să-și reconsidere întreaga viață. Filmul parcurge astfel, purtat de curentul unor mari salturi temporale, diferite spații – de la casa părintească la colinele peruviene – pe urmele acestui aventurier autodidact, care duce o luptă corp la corp cu anii tinereții, în încercarea de a-și găsi drumul propriu. Un sentiment inițial de disperare surdă, care amenință să întunece întreg filmul pe măsură ce protagonistul său se adâncește în derive (ajunge să locuiască pe stradă în Spania, de pildă), lasă treptat locul unor imagini luminoase, care poartă în ele promisiuni și speranțe. „Soy Libre” devine astfel povestea unei evadări, a unei traiectorii care-l conduce pe acest tânăr spre periferia unei societăți resimțite în tot moralismul său opresiv. Portier deapănă firul acestei relații fluctuante, traducându-l cinematografic – ce inițiativă grozavă este aceea de a-și înzestra fratele cu o cameră proprie, pentru a se putea filma la distanță – până ce se transformă în mărturia vie a acestui elan centrifug. Ca o confirmare a menirii documentarului de a „ține aproape” – reper și sprijin pentru figurile vulnerabile –, constituind, în cele din urmă, un gest de recunoștință pentru cei care au izbutit să-și ia viața în mâini.'' (Victor Morozov)
Laure Portier s-a născut în 1983 în Franţa. După ce și-a luat diploma în Literatură la Toulouse și un an la Școala Superioară Națională de Audiovizual (ESAV), se alătură Școlii Superioare de Artă a Spectacolului și Tehnici de Difuzare și Comunicare din federa'ia Wallonie-Bruxelles (INSAS - secțiunea Imagine). După absolvire, ea devine asistent cameră și lucrează pentru filme de lungmetraje. Primul scurtmetraj, „The Dog’s Eye'' în 2019 este premiat la Festivalul Cinéma du Réel, iar „Soy Libre'' este primul ei film de lung metraj.
Din secțiunea „Originea speciilor - cum povestim istoria'', premiul juriul adolescenților este acordat documentarului „Krai/Țara'', r. Aleksey Lapin (2021).
„Oricât de problematic ar fi din punct de vedere etic, o metodă eficientă pentru a găsi adevărul este de a începe cu o minciună. Iar când se dorește capturarea adevărului insesizabil și fugitiv al unei ființe umane cu un aparat nevoit să rămână la suprafața vizibilă a lucrurilor precum este camera de filmat, o doză de ficțiune este adesea neprețuită. Pe acest principiu pornește Alexei Lapin, cineast de origine rusă trăind și lucrând în Europa de Vest și care se întoarce în satul bunicilor săi, unde și-a petrecut verile copilăriei, pentru a-și realiza primul lungmetraj. Lapin pare să urmeze crezul lui Edgar Morin, exprimat la finalul experimentului pe care l-a reprezentat „Chronique d’un été”: în fața camerei, oamenii se forțează să fie mai sinceri decât sunt în viața de zi cu zi. Să rezulte de-aici că se prefac? „Krai” nu rezolvă această aporie, ci dimpotrivă, se desfată în spațiul indeterminat dintre autenticitate și simulacru, dintre documentar și ficțiune, dintre prezent și trecut. Pornind de la pretextul realizării unui casting pentru un film de epocă, echipa filmului se încrustează în viața curgând molcom a satului, provocând o mică comoție printre locuitori: tineri și mai puțin tineri, actori amatori sau novici desăvârșiți, elevi, șomeri sau agricultori, toți devin parte din film numai și prin simplul fapt că privesc pentru o clipă drept în cameră. În ciuda dispozitivului său, filmul nu devine niciodată un exercițiu meta-cinematografic complezent. Dimpotrivă, este o odă închinată existenței simple, dar nu lipsite de mister ori fantezie a oamenilor care nu doar că își fac apariția în el, ci chiar îi preiau subtil frâiele, folosind mediul cinematografic precum foloseau odinioară limbajul oral, pentru a-și afirma locul în lume și a perpetua folclorul.'' (Liri Alienor Chapelan)
Aleksey Lapin s-a născut în Tomsk, Rusia. La vârsta de 10 ani s-a mutat împreună cu familia sa în Italia, unde a absolvit programul de licență în Arte la Universitatea Liberă din Bolzano. Ulterior a urmat cursurile de regie de film susținute de Michael Haneke la Academia de Film din Viena. Scurtmetrajul său, „100 EUR” (2018), a fost proiectat la mai multe festivaluri de film internaționale și a câștigat premiile cele mai importante în cadrul Premiers Plans d'Angers și Tallinn Black Nights Film Festival.
Mențiune din partea juriului internațional primește „Cioburi/Splinters'', r. Natalia Garayalde (2020), secțiunea „Corpul vânăt al planetei''.
„Un home movie jucăuș. O fetiță filmează cu camcorderul tatălui său. Mama stând la taclale cu rudele, tatăl surâzând la cameră, maimuțărelile fratelui mai mic, fetele mari cu preocupări adolescentine, petrecerile animate și existența tihnită a unei familii aparent ideale. Zâmbetele părinților și tachinările copiilor ne induc senzația de siguranță. O explozie și totul e zdruncinat din rădăcini ca să se schimbe pentru totdeauna. Oameni alergând pe străzi, țipete și plânsete, o fugă cu mașina. Copila nu știe la ce asistă - un atac, o bombă, un război, o calamitate naturală. Cu un curaj nebun, ea continuă să filmeze ceea ce va marca pierderea definitivă a universului paradisiac al copilăriei sale.
Cineasta Natalia Garayalde avea 12 ani când fabrica de armament și muniție din orașul său Río Tercero a explodat, provocând un dezastru de proporții epice în comunitate. După mai bine de douăzeci de ani, cineasta se întoarce în orașul natal, redescoperă arhivele familiei și se pornește să investigheze traumele trecutului care merg dincolo de un simplu accident, revelând ițele încâlcite ale unor interese politice obscure și un caz de corupție de o amploare colosală.
Printr-o lentilă profund personală și prin prisma universului intim al propriei familii, realizatoarea reușește să extragă un portret macro al jocurilor politice și economice din Argentina anilor nouăzeci, ale căror repercusiuni se manifestă și astăzi. Filmul este o mărturie cinematografică unică a inseparabilității dintre personal și politic, dintre banal și excepțional, dintre trecutul corupt și prezentul dureros.'' (Monica Stan)
Natalia Garayalde a urmat studiile de Comunicare ale Universității Naționale din Cordoba, Argentina. Este, de asemenea, coordonatoarea departamentului de Comunicare și Presă al Festivalului de Scurtmetraj Latino-American Cortópolis. „Cioburi” este primul său lungmetraj.
A început OWR15 Online!
Pe site-ul nostru am făcut deja vizibilă lista filmelor online, prin care te încurajăm să treci în imaginea de mai jos. Fie că ești din București și n-ai reușit să prinzi proiecția din cinema, sau ești din țară, până pe 31 mai ai tot timpul de documentare.