Cu un chip venit parcă din Renaștere, ea este una dintre cele mai frumoase actrițe ale României, de o copleșitoare forță dramatică. Nu s-a despărțit însă de scenă, deși aceasta a devenit locul celor mai dureroase amintiri. Pe 25 ianuarie 2012, soțul ei, unul dintre cei mai îndrăgiți actori români, Emil Hossu, înceta din viață. Ca într-un scenariu de film, soarta a făcut ca actorul să îi poată transmite în ultimele clipe de viață un ultim mesaj: „Te iubesc, Catrinel.” Azi, sufletul ei îi este brăzdat de o tristețe nemărginită, părând că în fiecare rid a strâns dorul pentru bărbatul iubit și adorat. O frumoasă poveste de iubire care a durat 20 de ani. În lacrimile ei se amestecă suferința lumii. „De când nu mai este el, ziua nu mai e sărbătoare”.
Dorind să fac un interviu cu ea, mi-a povestit cât este de marcată și acum atât de dispariția lui Milu, de faptul că tatăl ei era născut în ziua de Crăciun, iar iubitul ei cățel a plecat și el. În urmă cu opt ani, sărbătorea Crăciunul altfel.
Rolurile ei ne-au invitat în căutarea iubirii, vorbind despre tristeți și bucurii, ca în viață, adeseori.
A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale, la clasa profesorului Octavian Cotescu. A jucat mai mult de un deceniu pe scena Teatrului Național din Cluj. Dintre rolurile cele mai importante amintim: Irina, din Pasărea Shakespeare, de D.R. Popescu; Magda Minu, din Ultima oră, de Mihail Sebastian; Ea – Nu sunt Turnul Eiffel, de Ecaterina Oproiu; Lucille, din Burghezul Gentilom, de Molière, în regia lui Mihai Măniuțiu; Mara – Patima fără sfârșit, de Horia Lovinescu… Închizi ochii și îi auzi vocea, timbrul aparte, cald, cu inflexiuni pasionale, dar și râsul său cristalin, în cascade. Chipul său a modelat cele mai felurite biografii, transformându-le în destine. Cu sensibilitate, inteligență scenică, farmec feminin, a marcat semnificativ repertoriul Teatrului Nottara, prin performanța actoricească demonstrată în numeroase montări: Izabelle, din Întâlnire la Senlis, de Jean Anouilh, Ea – Doi pe o bancă, de Alexander Gelman, regia Tudor Mărăscu, spectacol în care l-a avut partener pe Emil Hossu; Silvia – Acești nebuni fățarnici, de Theodor Mazilu, Meg – Minciuna din mine, de Sam Shepard, doamna Bice Daddi – Nu se știe cum, de Luigi Pirandello, în regia lui Bocsardi Laszlo.
O ultimă performanță a fost în Despre tandrețe, de Matei Vișnec, în regia lui Felix Alexa, la Teatrul Dramaturgilor, în care Catrinel are o duioșie amară, cu același farmec doar al ei. Se înțelege că poate cel mai sensibil fel de a exprima iubirea este tandrețea.
Cu farmecul său de neegalat, a fost distribuită în numeroase filme, încă din primii ani ai carierei artistice: în Laura Herdelea, din Blestemul pământului, blestemul iubirii, regia Mircea Mureșan, Silvia, din Buletin de București, regia Virgil Calotescu, Mioara, din Pădurea de fagi, regia Cristina Nichituș, Silvia, din Căsătorie cu repetiție, regia Virgil Calotescu… Cele mai recente roluri din film au fost în Dublu, regia: Catrinel Dănăiață, Live, al lui Vlad Păunescu, Aurora, în regia lui Cristi Puiu, sau în serialul La urgență, în regia lui Andrei Zincă. „Meseriei de actor trebuie să i te dedici”, se destăinuie ea.
Catrinel Dumitrescu posedă însuşirea rară, preţioasă, misterioasă chiar, de a fascina, de a atrage publicul într-un spaţiu magnetizat, unde, cu o ştiinţă a inefabilului, a imponderabilului, a neprevăzutului, ea conduce regulile jocului. Talentul ei este „o stare de graţie” care străbate dincolo de graniţele obişnuitelor registre dramatice sau comice, plasându-se în zona autenticului teatru, unde tragicul e grotesc, comicul e sublim, farsa, tristă, monotonia, insolită, extraordinarul, posibil, acolo unde mişcarea gândului devine materie densă şi trăirea sentimentului – desen al trupului.
„Crăciunul a fost dintotdeauna despre Nașterea Fiului Domnului, despre familie, ÎN familiei, CU familia… și venea și moșul... în casa primenită pentru Sărbătoare, în sufletele primenite pentru Sărbătoare. De când casa a rămas tăcută, e amar, dar Sărbătoarea rămâne ca o atingere tandră, atâta timp cât mai sunt pe aici și o cinstesc, cu toate amintirile, așa cum se cuvine: din suflet și cu credința că „Cineva, acolo sus mă iubește.”
Anul trecut... a fost cu încercări grele. (Și fizice, și de suflet și cu durerea că și meseria te pune la colț...) Dar poate că nu e nimic întâmplător și dacă am trecut prin ele (nu pe lângă) și stau încă în picioare, înseamnă că Cineva, acolo sus, mă iubește!”
Eram atrasă de teatru, de latura lui senzuală, cum e pictorul atras de culoare și muzicianul de sunet. Simt o adevărată nostalgie petru rolurile pe care nu le mai interpretez. Teatrul a rămas o simfonie neterminată.
Anul ce vine... M-am deprins să nu mai am așteptări. Și totuși (deși sună a clișeu) îmi doresc sănătate, mai puțină NEIUBIRE pe pământ, BINE pentru toți oamenii buni, și liniște, senin, apărarea credinței că CINEVA, acolo sus, ne iubește...”
Anul care vine îi dorim să îi aducă rolurile visate, prin care să fascineze mai departe publicul.