Prima întrebare pe care o pune la o şuetă un bancher cu experienţă unuia mai tânăr, hypercool, este: „Aveţi fluctuaţie mare de personal la bancă?”. Ce sens are întrebarea? Bankingul modern, care a depăşit perioada etalonului aur şi a drepturilor de proprietate explicite asupra banilor, face trading de încredere şi e foarte important să nu existe volatilitate la nivelul celor cu care vorbesc clienţii.
Şi ce poate să răspundă bancherul de tip nou? Că după ce în urmă cu doi ani banca sa, precum cele mai multe din sistem, s-a remarcat printr-una dintre cele mai ample fluctuaţii de personal din economie, acum, cei care trebuiau să genereze încredere sunt înlocuiţi cu roboţi ce nu mai utilizează sintagma domnule/doamnă când se adresează clientului sau cu maşini care îi garantează că a încăput pe cele mai bune mâini, numai să nu-i ceară ceva „neuzual”, precum eliberarea unei sume în dolari, principala monedă a lumii?!
Personal nu cred că un bancher generează încredere când răspunde cu „Ok, BOOMER!” şi îţi spune că în ciuda părului alb eşti „COOL”. Clientului îi place să discute cu cineva care i-a câştigat încrederea, şi asta nu se poate face aşa, „din prima seară”. În schimb, încrederea se pierde foarte uşor. E suficient să ai doar fluctuaţie de personal, nicidecum să se răstească noul casier la client ori ca acesta să fie înlocuit cu un robot!
Dar poate că din acest motiv băncile au ajuns să lucreze cu „mulţimi” nu cu clienţi, nu e vorba de boomerii mai în vârstă sau de milenialii mai tineri. Ele capacitează mulți clienți săraci cu putere limitată de negociere, în locul unora bogați, cu care să se afle în relații parteneriale, ceea ce contrazice tradiţia bancară şi-i trimite la plimbare pe bancheri plicticoşi, conservatori şi cu expertiză de la începutul textului. Bancherii de tip nou pot comite oricâte erori manageriale, pentru că ele se „socializează”, aşa cum evoluează statele şi cum sunt garantate depozitele bancare, în limita unui anumit plafon, indiferent de expunerea la risc!
Din câte se observă nu e nicio diferenţă între politicianul care conduce fără să câştige încrederea majorităţii electoratului şi a bancherilor, ce „arbitrează” ignoranţa mulţimii. Pe vremuri în ambele cazuri acţiona votul cenzitar. Încrederea şi banii erau primiţi de la cele mai responsabile persoane ale societăţii, şi nu de la „mulţimi”.