România a moștenit de la regimul comunist câteva mii de cămine culturale, un patrimoniu de care încet, încet s-a ales praful. În locațiile unde încă acoperișul și pereții sau căminele cu totul nu au dispărut, a dispărut în schimb cultura. Nunți-botezuri-cumetriile și disco-cafe-bar-urile sunt singurele activități de destindere a intelectului din rural.
Comuna Iana, județul Vaslui. O localitate uitată de Dumnezeu înglodată prin nămolurile de niciunde din cel mai sărac județ al Moldovei. Aici sărăcia e lipită de sufletul oamenilor ca glodul de cizmă. Se vezi limpede pe fețele oamenilor, în curțile lor, în acoperișurile peticite, în pereții din lut crăpați. În așa peisaj ai zice că oamenilor numai de cultură nu le mai arde. Și totuși oamenii locului tânjesc după căminul cultural de odinioară mai ceva ca după o cantină.
Un cămin praf în 2012 și pulbere în 2017
„Ne aflăm în căminul cultural din localitatea Iana!”, ne făcea prezentarea localnicul Paulică Vamă plimbându-ne acum cinci ani printre ruinele fostului cămin sătesc. Acoperișul stătea să cadă peste noi, geamurile nu mai erau, tocurile de lemn, putrezite, erau rupte de la locul lor. Înăuntru trona o scenă vopsită în tricolor, spartă în zona galbenului și a albastrului. Pe ea se urcă Paulică Vamă, ca la recitalurile de odinioară: „A fost un cămin foarte bun și foarte frumos. Aveam șase ani când veneam aici și dădea nea Cozma filme. De toate ne dădea, și un film, și un dans, aveam și o sobă aici, făcea căldură”.
Ne-am întors în 2017 din nou la Iana să vedem dacă în cei cinci ani scurși căminul a fost renovat, mai ales că primarul de atunci ne asigura că el face toate eforturile ca să găsească finanțare. La fața locului căminul vechi a dispărut cu totul. În locul lui e un șantier abandonat unde se pot vedea câteva ziduri din BCA construite la repezeală și lăsate de izbeliște, fără ca cineva să fi apucat să pună măcar un acoperiș deasupra. La intrare o plăcuță anunță că șantierul e început în toamna lui 2015. Dacă ne luăm după el clădirea e deja gata, și predată la cheie încă din octombrie 2016. În apropiere îl întâlnim din nou pe localnicul Paulică Vamă. „Buna ziua. Uitați, am tot niște cizme sparte în picioare ca și data trecută”, ne întâmpină omul și întoarce spre noi călcâiul încălțărilor de cauciuc cât să se vadă o tăietură de un deget. Vrea să spună că ăsta e un semn că o duce la fel de rău. Și nici măcar căminul nu e gata. „ Noi unde facem anul ăsta «moadele» de sărbători?! că înainte le făceam la cămin?”. „Ce sunt moadele?”. „Moadele, adică mergeam cu capra, cu ursul. Și făceam repetiții la căminul cultural. Eu am fost îmbrăcat și în mireasă, eu am fost și în popă. Dar întrebați-l pe domnul primar! Unde să mergem dacă nu mai e nimic? Unde era căminul cultural se adunau băieții, pe unul îl puneam cioban, pe altul la capră, pe celălalt îl făceam mireasă sau mă făceam pe mine. Ce facem cu căminul ăsta? Îl lăsăm așa?”.
Chiar dacă Uniunea Europeană a alocat României fonduri suficiente pentru renovarea căminelor culturale din țară, la Iana nu a ajuns niciun eurocent. „Căminul cultural nu l-am făcut din fonduri europene pentru că nu am întrunit acel punctaj și am preferat să îl facem din fonduri proprii”, ne zice primarul comunei Iana, Ionuț Totolici. Mai exact, edilul s-a apucat de treabă și pe traseu și-a dat seama cât e de subțire la visterie primăria pentru o asemenea ctitorie, așa că în vreme ce pe șantier e liniște, edilul speră. „Sperăm ca anul acesta din bugetul local să îl terminăm, să îl finanțăm, este un cămin foarte mare. Aici vrem să facem hore, baluri, ședințe publice, serbările cu copiii, biblioteca vreau să o mut aici”.
Doar la inventar stăm bine.
În cea mai mare parte din comunele României există locații pentru căminele culturale, majoritatea fiind moștenite dinainte de 1989. Într-un studiu al Centrul de Studii și Cercetări în Domeniul Culturii(CSCDC) s-a făcut chiar un inventar al acestora. „În 40% din comunele există câte o singură locație pentru căminul cultural. Circa 53%-55% dintre comune dispun de două, trei, patru sau mai multe locații. Acestea din urmă întâmpină mari dificultăți în administrarea minimală a locațiilor. Infrastructura căminelor culturale, cele mai multe construite între anii 1950-1980 și de atunci încoace renovate superficial este în general modestă”. Așadar cămine există; însă lipsesc cu desăvârșire, căci tot CSCDC estimează că 15% din acest patrimoniu sunt „cămine invizibile”: „aceste cămine nu există sau sunt ca și inexistente. În statisticile oficiale nu există date despre ele. Acolo unde nu există locații,autoritățile locale sunt indiferente sau sceptice în legătură cu eventualele proiecte. Dacă există locații, acestea sunt jalnice”. Restul de cămine culturale rămase cât de cât în picioare sunt din ce în ce mai puțin „culturale” și au devenit „cămine” pentru afaceri de tot soiul. „În circa 35% dintre comune discoteca organizată în incinta căminului cultural este activitatea cea mai frecventă, profitabilă și în același timp controversată. Majoritatea discotecilor organizate în căminele culturale nu au nimic de-a face cu ideea de cultură”.
Aşa arată multe dintre cămine culturale de la sate. Au nevoie de investiţiile pe care guvernanţii s-u tot angajat să le facă
Programul de salvare din care a rămas doar numele
În 2007 Guvernul s-a gândit să facă în sfârșit ceva cu căminele de odinioară și a pornit cu surle și trâmbițe o campanie de dotare a satului românesc cu multă-multă cultură. Acțiunea a căpătat și un nume pompos și atât de lung că rămâi fără aer în piept încercând să îl rostești dintr-un foc: „Programul prioritar național pentru proiectarea, construirea și dotarea de sedii pentru așezăminte culturale în localitățile unde nu există asemenea instituții precum și reabilitarea, modernizarea,dotarea și finalizarea lucrărilor de construcție a așezămintelor culturale de drept public din mediul rural și mic urban”. Ar fi trebuit renovate în acest program câteva mii de astfel de sedii. Dar după șapte ani se reușise performanța să finanțeze fix 48. Aproape programul aproape conținea mai multe cuvinte în titlu decât rezultate pe teren. În 2014 se ajunge la concluzia că nu e bun programul și se face un altul care ia un nume mai scurt: „Program național de construcții de interes public și social”. Rezultatul e ceva mai bun: 157 de cămine reabilitate. Cel mai recent a fost cămin a fost inaugurat în februarie anul acesta la Brănești, Ilfov, iar costul total al lucrării ajunge aproape de maximul istoric cheltuit pentru o asemenea locație: 2.500.000 de lei. Ritmul reabilitării e și de data asta e tot unul de melc căci în felul acesta reabilitarea tuturor căminelor culturale românești ar dura câteva decenii bune.
„ Noi unde facem anul ăsta «moadele» de sărbători?! că înainte le făceam la cămin? Moadele, adică mergeam cu capra, cu ursul. Și făceam repetiții la căminul cultural. Eu am fost îmbrăcat și în mireasă, eu am fost și în popă. Dar întrebați-l pe domnul primar! Unde să mergem dacă nu mai e nimic? Unde era căminul cultural se adunau băieții, pe unul îl puneam cioban, pe altul la capră, pe celălalt îl făceam mireasă sau mă făceam pe mine. Ce facem cu căminul ăsta? Îl lăsăm așa?”, Paulică Vamă
55% dintre comunele României au două, trei sau chiar câte patru cămine culturale. Care nu mai au de mulţi ani destinaţia pentru care au fost contruite. Când nu sunt în paragină, aici e discotecă, birt sau magazin sătesc
In comuna Cornesti, din Cluj, clădirea de pe vremuri a fost renovată şi transformată într-o pensiune de 3 margarete. Camerele au fost decorate rustic cu elementele tradiţionale românesti.