Am trecut în Anul Nou printre cetățeni români care atunci când vorbesc românește fac un talmeș-balmeș din genuri. “El” eram și eu, și bărbații din grup. Ceea ce nu ne-a împiedicat să ne înțelegem perfect. Am sărbătorit trecerea între ani la ora 12, și nu la ora 1, la momentul 0 se auzea ABBA, și nu imnul Ungariei, am primit felicitări în limba română, iar pe masa am avut pâine la discreție. Apei i-am spus apă, vinului vin și, bonus, am mâncat sarmale mai bune decât cele pe care le face tata și care, se știe, fiind din Piatra-Neamț, face cele mai bune sarmale din lume. Pe scurt, am făcut vacanța de iarnă printre secuii și maghiarii din România și nu-mi pare rău deloc.
Am descoperit niște locuri de o liniște fabuloasă, niște peisaje care trebuie să facă parte din orice spot turistic românesc, m-am bucurat de wi-fi între pereții unor conace ridicate acum 300 de ani, distruse în ultimii 50 și refăcute de doi-trei ani, am întâlnit doar oameni cu capul pe umeri, fericiți să-mi ia banii și să-mi dea în schimb tot ce scria în contract, plus un zâmbet, dar am scăpat cu greu de senzația că sunt în altă țară. Pe drumul spre casă, mi-am dat seama că asta e doar vina mea. Mă rog, vina mea că nu am mai fost pe acolo niciodată, și vina celor pe care i-am ales și eu la București, dar și ei în Covasna ori Harghita. Și unii, și alții au avut numai de câștigat din existența și întreținerea unei psihoze în care unii fură Transilvania, iar alții o păzesc. Ce-a ieșit din asta? Răspunsul e pe Waze, nu în tratate. Toate drumurile mari și proaste ale României ocolesc zona.
Cinci zile în secuime nu au făcut din mine un expert al zonei, sunt convinsă că una e să trăiești zi de zi acolo, și alta e să fii doar turist, de minți înfierbântate nu duce lipsă nicio comunitate, însă, ei bine, da, e anul Centenarului!
Iar Centenarul nu e despre Trianon, Versailles, București, Budapesta, ci despre cetățenii români și țara lor, în care trăiesc, de-a valma, români, unguri, secui, sași, evrei, țigani, armeni, lipoveni, sârbi etc. Centenarul înseamnă planuri pentru toți, nu lozinci la seminarii. Până la urmă, nu-i așa, contează gustul și culoarea pâinii, nu limba în care o ceri la brutărie.