Cei mai mulți își duc părinții sau rudele apropiate într-o astfel de instituție pentru că nu-i pot îngriji acasă, însă îi vizitează foarte des și verifică modul în care sunt tratați. Povești diferite de cele din ultima perioadă au și angajații acestor cămine, dintr-o altă perspectivă, în relația cu beneficiarii, cu angajatorii și cu restul personalului. Pentru a se putea îmbunătăți condițiile din aceste instituții, e nevoie și de o analiză a situației așa cum o descriu cei care au văzut totul din interior, cu părțile bune și cu cele negative.
Adulții cu dizabilități sunt mult mai greu de îngrijit decât copiii. Au nevoie de tratamente, de personal medical, de atenție specială și diverse terapii de recuperare. Chiar dacă ar renunța copiii multora dintre cei instituționalizați la locurile de muncă, la viața personală și la pensie pentru a-i îngriji permanent acasă, tot nu ar putea deveni simultan infirmiere, asistenți medicali, kinetoterapeuți și psihologi. Mulți nu au bani pentru a plăti toți acești specialiști să vină acasă și să-i îngrijească pe suferinzi 24 de ore din 24. Sunt și mulți bătrâni care nu mai au pe nimeni, iar la azil pot găsi sprijin.
Strategia națională de dezinstituționalizare a adulților cu dizabilități, adoptată de Ministerul Muncii în decembrie 2022, conform Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR), nu a ținut cont în primul rând de lipsa personalului calificat în toate domeniile necesare pentru îngrijirea la domiciliu a persoanelor care au grave probleme de sănătate, dar nici de costurile necesare pentru această îngrijire, raportate la salariul minim pe economie sau la nivelul actual al pensiilor. Este destul de greu de găsit și de plătit un loc într-un astfel de azil, chiar și de către cei care au pensii de peste 2.000 de lei, iar pentru a se achita toate cheltuielile de îngrijire acasă, ar fi nevoie de zeci de mii de euro anual, bani de care mulți nu dispun și nici nu ar fi creditați de bănci, dacă ar vrea să împrumute.
În aceste condiții, azilurile au reprezentat salvarea multora dintre cei instituționalizați, dar și a familiilor lor. Unii au probleme psihice foarte grave și trebuie să fie monitorizați permanent, pentru a nu-și face rău singuri sau pentru a nu-i răni pe ceilalți (inclusiv personalul azilului). Foarte mulți nu se pot deplasa nici până la toaletă, nu se pot spăla singuri, nu pot mânca singuri și au nevoie de o atenție suplimentară.
Într-un azil, personalul calificat le poate acorda îngrijire și asistență medicală permanent. În plus, beneficiază de socializare, de programe speciale de recuperare prin kinetoterapie sau neurologică, pe care un simplu îngrijitor nu le-o poate acorda, chiar dacă este dispus să supravegheze permanent acasă persoana cu dizabilități.
Dacă s-ar fi ocupat de îngrijire, s-ar fi îmbolnăvit
Florentina este acum pensionară, dar a avut mama internată într-un astfel de azil, în București, cu patru ani în urmă, când încă lucra. Ceea ce povestește nu seamănă cu imaginea de groază a căminelor, așa cum a fost descrisă de mulți, în ultima perioadă.
„Când mama a suferit un accident vascular cerebral și a căzut la pat, am încercat să mă ocup singură de îngrijirea ei. Mai aveam trei ani până la pensie și eu, nu mă simțeam prea bine, bani nu aveam niciodată suficienți și ajunsesem, după primele săptămâni nedormite, să nu mai pot nici să merg pe stradă. Îmi era frică să nu fiu dată afară de la locul de muncă, pentru că deja începuse toată lumea să vadă în ce stare sunt. Mi-am luat concediul pe anul acela și am stat acasă cu mama, dar nu puteam să-l prelungesc. Fiului meu abia i se născuse copilul și abia făcea față situației acasă la el, fiind singurul întreținător de familie. Dacă m-ar fi dat afară de la locul de muncă, nu m-ar mai fi angajat nimeni, la vârsta mea. Orium, cât eram la serviciu, mama trebuia să stea singură acasă, iar când ajungeam, seara, obosită, o luam de la capăt cu spălatul, curățenia, mâncarea, pentru că sărmana mama nu se putea duce singură la baie. Faptul că am găsit un loc la azil pentru mama a fost o salvare pentru noi”, povestește femeia.
În anul 2019, mama Florentinei a fost internată la căminul Geron, din București. Povestea acestui azil are la origini tot o astfel de situație, chiar a medicului specializat în Geriatrie care l-a înființat, după ce s-a confruntat cu o situație similară, în propria familie. Florentina povestește că mergea zilnic să-și viziteze mama, după programul de la locul de muncă, iar ceea ce a văzut i-a dat speranțe.
Aceeași poveste, din perspective diferite
„În general erau tineri angajați, iar ei aveau mare grijă de mama și de ceilalți pacienți internați acolo. Râdeam, glumeam, mama se simțea bine și își revenise din punct de vedere psihic. Avea și un kinetoterapeut tânăr care avea grijă de toate detaliile, vorbea cu ea și cu ceilalți pacienți, îi făcea să se simtă ca acasă, în familie. Mi-am dat seama că stă de vorbă cu mama și că e foarte atent la toate problemele ei, pentru că mi-a povestit ceva din gospodăria noastră, de acasă, deci avea o grijă deosebită și ținea loc inclusiv de psihoterapeut. Asta se vedea și în evoluția ei, pentru că era din ce în ce mai veselă, când mergeam să o văd. Și totul era curat. Am stat cu ea și la masă și am văzut ce mâncare aveau, cum erau serviți și în ce condiții erau îngrijiți acolo”, mai explică femeia.
Povestea spusă de kinetoterapeut, din perspectiva angajatului la azil, este puțin diferită de cea a aparținătorului care-și vizita mama zilnic și vedea doar o parte a situației. „Am fost foarte încântat la început și am încercat să fac totul cât mai bine, pentru toată lumea, dar după un timp am plecat, din cauza salariului care nu a crescut și a unor situații create de asistentele medicale. Am mai lucrat la un azil, tot în București, dar și acolo a fost cam aceeași situație. De exemplu, dacă eu încercam să ajut pe cineva, atunci când credeam că persoana poate fi recuperată, unele asistente medicale îmi spuneau să nu insist și să las lucrurile așa cum sunt, că au ele grijă. Am simțit un fel de invidie profesională din partea unora, deși nu eram în competiție. Probabil că unele persoane s-ar fi recuperat, cu un tratament mai bun, și ar fi putut merge acasă, dacă ar fi reușit să se deplaseze singure. Mie îmi era ușor să fac o evaluare și să le acord un tratament personalizat, dar nu am reușit să mă înțeleg cu restul colegilor. Ba chiar am simțit că-mi pun piedici. Alții erau prea tineri și fără experiență, aduși tocmai pentru că puteau fi angajați pe salariul minim pe economie. Nu mi se pare normal să învețe meseria practicând-o direct pe pacienți”, povestește kinetoterapeutul care acum preferă să se ocupe de sportivi, după ce a renunțat la munca din azile.
Problema personalului calificat este în multe domenii, inclusiv în spitale, unde în ultimii ani au fost angajați asistenți medicali direct de pe băncile școlilor de profil. Dacă salariul este demotivant e și mai greu de găsit personalul, mai ales atunci când pacienții au boli grave și au nevoie de atenție în plus față de cei deplasabili.
Bătrâna speriată nu știe că e la azil
O poveste frumoasă are și Veronica, a cărei mamă este internată într-un azil din județul Constanța și la care merge foarte des în vizită. „Când mama a suferit accidentul vascular cerebral, acum doi ani, ne-am dat seama, eu și soțul meu, că nu o putem îngriji acasă, mai ales pentru că lucrăm amândoi și venim seara de la serviciu. Nu avea cine să stea cu ea cât timp eram noi plecați. Am încercat să găsim pe cineva, să o îngrijească acasă, dar nu am găsit și nici medici sau asistente medicale. Am căutat mai întâi un loc la un azil de stat, dar a fost imposibil, iar mama trebuia să iasă din spital și să avem o soluție, pentru că nu se putea mișca deloc. Am găsit azilul de la Costinești, unde am mers de câteva ori să vedem cum sunt tratați oamenii acolo. Personalul s-a purtat întotdeauna foarte frumos cu noi, apoi cu mama, care acum poate să vorbească și se simte bine. Inițial ne-au spus să ne programăm la vizită, ca să știe cum să-i facă programul, pentru că au terapii, tratamente, program de masă și de socializare, dar ne-am dus și fără să anunțăm și ne-au primit, fără nicio problemă. Chiar nu ne-a reproșat nimeni, niciodată, că am mers s-o vedem fără să-i anunțăm. Nici n-am găsit vreo situație gravă, dacă ne-am dus neanunțați. Mama a fost întotdeauna bine, totul e curat, ea e bine îngrijită și ne-au lăsat să mergem peste tot, prin azil. Dacă ar fi fost vreo problemă, am fi văzut noi sau ne-ar fi spus ea, mai ales că a trebuit să-i explicăm că am internat-o la sanatoriu, pentru că a mai fost un scandal legat de căminele de bătrâni chiar înainte de a avea ea accidentul și îi era foarte frică să nu ajungă la azil, după ce a văzut la televizor. Acolo nu simte că e la azil, deși e internată de aproape doi ani”, povestește femeia.
Relocarea înseamnă supraaglomerare și personalul nu e suficient
Cei care acum au rude internate în astfel de cămine speră să nu fie desființate aceste instituții. Deja s-au luat mai multe decizii de redeschidere a unora dintre centrele de îngrijire a persoanelor cu dizabilități care au fost închise în urma raziilor din ultimele două săptămâni. Pentru unele au fost obținute decizii de redeschidere în instanța de judecată, iar în cazul altora s-a decis reluarea activității, după ce autoritățile au constatat că neregulile nu sunt foarte grave.
Cei direct afectați de deciziile de închidere a azilelor acuză autoritățile de exces de zel și de necunoașterea situației reale din interiorul acestora, spunând că bolnavii nedeplasabili și mai ales cei care suferă de afecțiuni psihice grave își pot murdări camerele și așternuturile imediat după ce sunt spălați și schimbați cu haine noi, iar controlul absolut e imposibil, în astfel de cazuri.
„Au spus că au găsit urme de fecale pe așternuturi. Domnii care spun asta nu au stat niciodată, măcar o jumătate de oră să vadă ce se întâmplă cu un bătrân care nu se poate deplasa și e bolnav psihic. Am îngrijit astfel de persoane ca infirmieră, la mai multe spitale, am lucrat și acasă la oameni, ca îngrijitoare, am lucrat și în azil. Să vină să stea în cameră cu un bolnav, să vadă ce comportament au unii dintre ei. Mulți nici nu mai știu ce fac și se murdăresc. Sunt ca niște copii, dar mult mai greu de îngrijit, pentru că sunt bătrâni și au forță. Unii ne bat. Nici nu știi la ce să te aștepți, când un bolnav e în criză. Chemăm medicul, dar cineva trebuie să poată să-i țină, dacă devin violenți. Sunt unii care aruncă și cu mâncarea după noi, imediat după ce-i spălăm și-i schimbăm. Aruncă farfuria, sticla de apă, tot ce au la îndemână, dacă sunt în criză. Nu e ca și cum ar intra într-o farmacie, atunci când intră într-o cameră unde stau persoane bolnave grav. Să meargă și în spitale, acolo unde sunt internați pacienți cu aceleași afecțiuni, să vadă ce se întâmplă acolo, de la o oră la alta. Oricât de mult personal ar fi, nu facem față situației, iar cei care au primit acum pacienți în plus, din căminele închise, au cele mai mari probleme, pentru că autoritățile nu s-au gândit că ar fi nevoie acolo și de personal suplimentar. Ce vor să facă? Să le supraaglomereze pe toate care au rămas și la următoarea razie să spună că sunt nereguli și acolo și să le închidă? Normal că dacă nu ai suficienți oameni să se ocupe de ei, vor fi probleme, când sunt prea mulți”, spune Grațiela, o infirmieră angajată la un azil pentru persoane cu dizabilități din județul Constanța.
De aceeași situație se plâng mai mulți angajați din centrele de îngrijire pentru adulți. Situația care s-a creat în ultimele săptămâni afectează acum și centrele în care nu au fost descoperite probleme, atunci când s-au făcut primele controale. Pornind de la această situație, unii dintre angajați și rudele celor internați cred că se încearcă desființarea azilelor, conform strategiei asumate de Guvern, tocmai pentru că desființarea lor va crea probleme sociale foarte grave, pe termen scurt, mediu și lung.
Rudele celor internați în azilele care au fost închise în ultimele săptămâni cred că scandalurile nu sunt decât un pretext pentru a se obține acordul majorității populației, astfel încât să fie eliminate aceste centre, conform strategiei naționale adoptate anul trecut.