Bucureștiul a intrat sub frigul iernii cu aceleași obiceiuri: televizorul urlă știri cu „iadul alb”, caloriferele din cartiere au degerat. Bate spre minus zece grade. Pe după geamul mare al cârciumii se vede strada goală, nici țipenie nu trece prin bezna locului. Departe se vede abur; e o spărtură de canal prin care iese rest de agent termic. Gaura asta este precum refugiul pe creastă de munte: cine ajunge acolo se poate adăposti gratis, salvează viața. La „refugiul” din centrul Capitalei sunt doi care își înmoaie carnea bocnă în căldura ce urcă de dedesubt. Unul, Mihai zice că-l cheamă, spune că a venit de la muncă - loc bun, în colț de bulevard, unde semaforul ține mai mult. A scos șapte lei și un coltuc de pâine.
Cei doi „chiriași” ai aburului din buricul municipiului sunt veterani. Nu știu prea bine câți ani au, dar cunosc câtă pușcărie au făcut și câtă viață au bătut trotuarele Bucureștiului. „Io-s din ’90 pe stradă. Cum? Simplu. Lu’ mama i-a plăcut băutura. A băut toți banii, pe urmă a băut toată casa. Și așa am ajuns la orfelinat. De acolo, unde? Pe stradă, normal!”, începe Mihai să-și arate viața. Omul e îmbrăcat cu vreo trei bluze peste care a tras o geacă. Peste părul murdar și-a îndesat căciulă și glugă. A găsit și o mască medicală pe care și-a pus-o peste gură: „Ține de frig”, mormăie de sub petecul murdar. Când și-o dă jos, să mai tragă aer, se vede o barbă îmbâcsită și când rânjește se zăresc doar doi dinți în toată gura. „Am HIV, sunt bolnav. Dar nu de la injecții, de la femei”, e explicația. Mihai se jură că nu „a tras în venă” - smucește de foile de îmbrăcăminte să arate antebrațele negăurite de ac, nu reușește, sunt prea multe țoale - dar nu zice mai nimic de „păcatul vieții”: punga cu aurolac. Au fost vremuri când substanța chimică, grea - este un lac destinat vopsitului elementelor metalice - pusă în punga de plastic l-au urcat până la Dumnezeu. Cică, acolo, era totul verde și frumos. Era și cald, nu-i trebuia nici mâncare.
„Pușcăria înseamnă sănătate!”
Pe urmă au venit anii în care și-a salvat viața: a mers la pușcărie. De opt ori, pentru furt. În actele de condamnare e mai bătrân, are mai mulți ani de închisoare decât a trăit. Pârnaia a fost ca o cură de dezintoxicare. „Pe ce puneam mâna duceam la nas. Pachet de țigări, sticlă, pungă goală. Era gestul ăla, să trag”, povestește omul. Zice că a furat de atâtea ori până i-a trecut boala halucinogenului: „Pușcăria înseamnă sănătate!”. Acum, Mihai nu mai vrea după gratii, că știe drumul Balș-ului. „La spitalul ăla e mai cald. În plus, mâncarea e bună, au și medicamente pentru SIDA mea”, compară omul.
Strâmbă din masca pe care se întind pete de salivă înnegrite de vreme și resturi când scuipă vorbe despre autorități: „Care ajutor? Că nu-i vezi. Stau la cald și bine”. Primăria Bucureștilor e în sufletele și în plămânii boschetarilor doar prin aburul țâșnit din stricăciunea țevilor de termoficare.
Cerșetorie în ciorapi, altfel nu impresionezi pe nimeni
Când o jumătate de covrig găsită la tomberon înseamnă masa pentru o zi, minusul din termometrul nu mai pare ceva de speriat. Așa că „bătrânul” Cristi poate să stea la intrarea unui restaurant doar în ciorapi. Tropăie pe cimentul care lucește de gheață subțire. „S-a pișat unul, mai devreme, pe locul meu. Dacă mă duc mai încolo, nu mă vede nimeni. Dacă vin încoace, mă altoiește bodyguardu’”, arată omul, cotonog de un călcâi. Material prost, ciorapul se desfăcuse în buricul tălpii cât să prindă porție de frig în os. Cristi arată ca unul de bătrân, dar n-a făcut 40 de ani. Greu se înțeleg vorbele, mai mult șuieră printre buzele crăpate și negre. Are o geacă de pomană, e învelit în ea, dedesubt se văd teancuri de bluze. Din vârful nasului îi picură mucii. Unii, direct pe bucata de covrig pe post de cină. Banii arvuniți pe seară i-a băgat „la investeală”, în țuică, așa, să-I treacă răul frigului. Unul, din blocul de vizavi, îi aduce amărâtului o pereche de adidași. Cristi trăsnește un „mne’ajută, să fie primit” și dosește umblătorii la rădăcina unui stâlp chior. În ciorapi ciupește mai bine mila oamenilor. Știe asta după ani grei de trotuar.
Amărâtul trăiește pe străzile Capitalei, neștiut de nimeni. Cum a ieșit din mă-sa, zice el, a fost lăsat pe trotuar. A trăit un pic prin orfelinat, acum nu-l mai are decât pe Mihai ca tovarăș. Restul de-l știau au murit. Prin ger sau umflați de caniculă. Bolnavi de SIDA, TBC sau ciroză, morții lui Cristi s-au dus mai toți la Străulești, la cimitirul săracilor. „A, și am stat și pe la pușcărie. E bine, domn’e, la pușcărie. Ai mâncare, ai căldură, ai de toate”, își aduce aminte omul. La școala hoților - „pe Jilava” - a rămas cât a învățat să julească din buzunare. Apoi a învățat drumul: pentru furt a mai fost condamnat de câteva ori.
„Ăia de la Primărie și oengeuri ne lasă seringi”
La „soba lu’ Nicu”, adică în buza canalului pe unde se scurge căldura din termoficarea Bucureștiului, Cristi și Nicu vorbesc despre metodele de supraviețuire pe timp de iarnă ale unei persoane fără adăpost. Parcă ar citi dintr-un ghid, atât sunt de siguri. Astfel, de dimineață amărâtul poate apela la tramvai sau metrou - locuri în care se face cald de la mulțimea oamenilor prinși în înghesuială. Pe vremuri puteau combina utilul cu plăcutul: în timp ce se încălzeau puteau să bage laba și în buzunarul vreunui gură-cască. Profitul îl băgau în cocârț, combinație de alcool ieftin. Acum, „la bătrânețe”, dacă mai scapă ceva, bine, dacă nu, stau liniștiți la căldura înghesuielii, cu mâinile în poală, de teama specialiștilor de la „Transporturi”.
Când vine seara, începe munca. La gura restaurantelor sau colțurile intersecțiilor, amărâții trag de limuzine și haine scumpe să primească ceva. De multe ori „primim resturi, așa ca o borâtură, de și nouă ne e silă să le mâncăm”. Banii se transformă din nou în alcool, să țină de frig. Câteodată alcoolul dă rău la ficat, iar infecția căpătată de mult - HIV-ul adică - îi împinge pe cei doi către spital. Zic că lumea îi știe acolo, iar serviciile sunt exemplare. „Nu ca ăștia de la Primărie sau de la oengeuri, de vin și ne lasă seringi. Ce să facem cu alea, dacă noi nu ne băgăm în venă?”, povestesc boschetarii.
După ce cinează - adică își mănâncă resturile căpătate ori găsite - cei doi se umflă de alcool, să nu mai simtă nimic. Adorm peste aburul cald al lui Nicușor Dan până se crapă de dimineață. În funcție de oră, se suie în tramvai sau merg la metrou, iar viața lor continuă tot așa. „Până ajungem la Străulești și noi. Zici că asta-i viață?”, dă din umeri Cristi și sesizează că mucii i-au pătat restul de foietaj.
Când nu mai ești om, ci doar obiect de propagandă
Primăria Municipiului București și-a făcut imagine și zilele acestea cu un număr de oameni fără adăpost cazați în centrele sociale. Sforăitor, instituția lui Nicușor Dan a dat comunicat prin care anunță cum oamenii străzii sunt puși la căldură, iar celor care refuză căminul li se oferă haine, ceai „supă caldă” (!). Totodată, polițiștii locali cică acționează nonstop pentru identificarea cazurilor dificile. „Hrrr, ptiu!”, sună flegma lui Mihai care aterizează pe pavaj. Boschetarul chiar e scârbit: „pe ăștia nu-i vezi, nu-i auzi. De unde ciorbă?”. În Centrul Istoric, de regulă, în fața sediului Poliției Locale, din mâna lui Nicușor Dan, zac mulți amărâți. Acolo-s băncile mai confortabile și nimeni nu-i deranjează. În centru, gerul e mai ușor de suportat - substanțele băgate în venă țin mai mult de cald.
Mulți dintre oamenii străzii refuză să meargă în adăposturile lui Nicușor. Explicația e dată de cei doi veterani: „Păi, nu-i mai bine aici? E mai cald! Și, în plus, nu ne umplem de păduchi!”.
Un moment altfel are loc în fața cârciumii: Cristi aruncă cu bani. Amărâtul și-a ieșit din ciorapi când unul - haine de firmă, plasă plină cu mâncare - i-a aruncat, în scârbă, o bancnotă de un leu. Boschetarul a avut, probabil, o licărire de orgoliu, ceva, i s-a părut gestul bogatului prea în bătaie de joc. „Da, știu. Sunt bani. Dar… și eu sunt un om. Cerșesc, că n-am. Că nimeni nu m-a vrut. Că asta e viața mea. Ia-ți, mă, banii înapoi. Că nu sunt un animal să arunci, așa, cu ei în mine”, povestește Cristi. De o parte, Mihai îl privește ciudat. E un amestec: un fel de milă și scârbă.