Cu ceva vreme în urmă, făcând emisiuni şi interviuri, în casa lui Sergiu Nicolaescu am văzut colecţia lui de amintiri din timpul filmărilor, dar care reprezentau un veritabil muzeu de arme, drapele din timpul bătăliilor adevărate. Te impresionau paloşele, flintele, armurile, scuturile, steagurile cu care s-a pornit atacul la Plevna, la Mărăşeşti, hamurile armăsarilor încălecaţi de comandanţii ce atacau în fruntea armatelor. Era mândru regizorul de trofeele din micul muzeu al său, dar mi s-a fălit cel mai tare cu chipiul purtat de regele Carol I în timpul inspectării trupelor ce atacau la Griviţa, la Plevna, cucerind Independenţa României. “Chipiul are şi urma transpiraţiei regelui”, mi-a atras atenţia Nicolaescu. Păstra la loc de cinste şi sabia lui Mircea cel Mare, o sabie grea, lungă, executată pentru filmări din oţel nobil la Uzinele “23 August”. A învârtit sabia cu efort Sergiu, rememorând scene din filmul regizat şi interpretat de el, “noroc că am jucat rugby, altfel n-aş fi avut braţe aşa de puternice să mânuiesc sabia domnitorului!”. Mi-a arătat Nicolaescu şi o bucată de lemn mirosind a pădure, dar şi a timp vechi. Păstrase o bucată din crucea cărată în spate de Amza Pellea în finalul remarcabilului film “Osânda”, când urca o colină cu o cruce simbol în spate şi muşcau gloanţele jandarmilor din trupul lui de ţăran sărac şi obidit; era o reconstituire pe undeva a drumului Golgotei. Sergiu Nicolaescu era nu numai un mare patriot, dar avea şi sensibilităţi înduioşătoare. Scoate din raftul unui dulap o cutie cu soldăţei de plumb, crâmpei al jocului de-a armatele din copilărie. Uneori, Nicolaescu a gândit scenele de bătălii din filmele lui istorice montând câmpul de luptă cu soldăţeii de plumb din vremea pantalonilor scurţi. La celebra Academie de film Spielberg din Los Angeles, se predau ore de filmări de război după inovaţiile lui Nicolaescu în “Mihai Viteazul”, “Războiul de Independenţă”, “Dacii”. Îmi povestea: “În Timişoara, ne jucam noi, copiii, prin nişte tuneluri de sub oraş, acolo am găsit şi pistoale uitate de nemţi, am zidit o cameră secretă a jocurilor noastre, m-am inspirat din joaca asta în filmele mele cu băieţandrii curajoşi!”. Apropo de amintiri-trofee, mi-a arătat Liţă Dumitru un pachet de ţigări: “Mi l-a dat Cruyff, genial fotbalist, dar şi mare fumător, după meciul Barcelonei cu noi, autocarul plin cu vedete l-a aşteptat 20 de minute pe Cruyff să-şi termine cele 10 ţigări pufăite după fiecare partidă”.