Absolut revoltătoare și, în ultimă instanță, de natură să îl descalifice în mod definitiv și iremediabil este declarația purtătorului de cuvânt al Guvernului, Dan Suciu:,, Ziariștii nu au dreptul moral să ceară pensii speciale’’.
Citesc, recitesc și pur și simplu, mă întreb cum aș putea caracteriza mai exact o asemenea zicere: o minciună crasă sau încă o dovadă de cinism pur tehnocrat al guvernanților a la varză de Bruxelles?!
În primul rând, este o minciună nerușinată! Fiindcă nici pomeneală despre o pensie specială, ci pur și simplu despre completarea unei legi care reglementa pensiile pentru membrii uniunilor de creație legal constituite și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică. Act normativ de prevederile căruia, din motive care odată și odată ar trebuie lămurite, nu au putut beneficia și ziariștii.
Ceea ce nu știe, uită sau mai degrabă nu vrea să spună zvonacul autorizat al Palatului Victoria este faptul că prin această completare a legii se realizează un îndelung așteptat act de dreptate. Mă refer la faptul că, în cărțile de muncă ale noastre, ale celor care am lucrat în presă și în perioada de dinainte de 1990, se menționau doar salariile, dar nu și așa zisul ,,acord’’, reprezentând cam 40% din încadrarea financiară a materialelor publicate. Numai că, deși aceste sume erau impozitate, ele nu apăreau și în cartea de muncă. Prin urmare nu au fost luate în calcul la stabilirea pensiilor. Așa se face dacă, deși noi, ziariștii, am contribuit cu acești bani la bugetul de stat, treaba nu a contat în calcularea pensiilor. Mai pe românește spus, am fost pur și simplu furați!
Împrejurare la care se adaugă și faptul că, în deceniul opt al veacului trecut, potrivit unei indicații venite direct de la Cabinetul II și sub pretextul ,,strângerii curelei pentru achitarea datoriei externe a României’’, suma totală a acordului realizat de un ziarist - drepturile de autor pentru articolele publicate- nu putea depăși salariu său pe o lună. Prin urmare, dacă acordul încasat în 6 luni ajungea la cota lunară a salariului, în restul anului scriai … în contul muncii patriotice. Deci, încă un furt pe față!
Mai este, atunci, nevoie să spun la cât se ridică, în medie, pensiile ziariștilor la ora actuală? Sau să îi cer grăitorului de de-serviciu al guvernului să compare pensiile ziariștilor cu pensiile calculate pe baza salariilor pe care le primesc anumite categorii de trepăduși de prin birouri bine capitonate din țară sau de peste hotare? Nu o voi face! Pur și simplu de silă…
Mai grav este, însă, faptul că Dan Suciu(care se pretinde a ne fi coleg de meserie!) neagă- oare numai de capul lui?- dreptul breslei gazetarilor de a fi recunoscută ca aparținând serviciilor de utilitate publică. Ignorând sau, mai grav, sfidând faptul că modificările aduse legii din 2006 au primit aprobarea ministerului muncii și a ministerului culturii, ca și acordul Academiei Române. Era absolută nevoie și de apostila… lui Dan Suciu?
Cât privește faptul că neavenitul nostru coleg de meserie nu vrea să considere jurnalistica drept o expresie a talentului și a vocației artistice, firește, nu am nici-un motiv să îl suspectez că ar avea tangențe cu alte contestări ale ideii întâlnite în marea literatură. Adică să avansez prezumția rezonabilă că l-a dus mintea la celebra maximă a lui Andre Gide:,,Numesc jurnalism tot ceea ce ne-ar putea interesa mâine mai puțin decât azi’’.
Să nu amestecăm lucrurile! Din partea autorului,,Pivnițelor Vaticanului’’ avem o butadă de geniu, pe când , în cazul de față, nu poate fi vorba decât despre o dejecție umorală
Până la ora la care scriu aceste rânduri, despre cele debitate de către sus-numitul Dan Suciu s-a pronunțat, în mod categoric, Octavian Andronic. Confratele nostru fiind de părere că ,,a vorbit gura fără el’’. Departe de a fi o circumstanță atenuantă, sintagma lui Ando îl înfundă mai abitir pe cel în cauză.
Fiindcă, dacă de asemenea grăitori au nevoie guvernul și premierul, atunci nu trebuie să se mire care sunt reverberațiile publice pe deplin meritate.