În anii ’30, Herman Abs era un asociat al băncii germane private Delbruck Schickler & Co. Instituția gestiona un cont deosebit, de a cărui securizare era foarte mândră: contul bancar al Partidului Nazist. De aici sau mai precis de la acest bărbat inteligent, Hermann Abs, a pornit procesul care de-a lungul secolului al XX-lea a adus la cârma planetei jucătorii cu cele mai prospere afaceri din istoria omenirii.
„Cancelaria Reich-ului din Berlin reprezenta cel mai mare cont al băncii noastre, același prin intermediul căruia Adolf Hitler își primea salariul în calitate de cancelar al Reich-ului”, nota Hermann Abs în memoriile sale. Acest finanțist-sadea cultiva o relație specială cu Partidul Nazist, fiind prieten la cataramă cu Martin Bormann, șeful Cancelariei germane. În 1943, odată cu crearea comitetului bancar nazist, Abs a putut să îl ajute pe Bormann să transfere capital, aur și acțiuni în Elveția. Însă Abs nu era nazist cu carnet de partid. Era, întâi de toate, bancher, unul care păstra distanța față de Hitler, dar, în același timp, se ocupa de toate - inclusiv de colaborarea în cadrul procesului de „arianizare” a afacerilor evreiești - ca să se protejeze pe sine de orice eventuală acuză de lipsă de loialitate venită din partea potentaților vremii. După război, spre deosebire de colaboratorii naziști întemnițați sau executați, Abs a devenit președintele celei mai mari bănci a Germaniei, Deutsche Bank. Acest bărbat misterios și dibace a administrat împrumuturile care au reconstruit Germania de Vest sub președintele Adenauer. Asemenea lui Werner Braun, omul de știință specializat în construcția de rachete, care a inventat bomba V2 ce a ras de pe fața pământului mari părți din Londra și căruia i s-a permis să se mute în siguranță în SUA, ca să lucreze pentru NASA în cadrul programului spațial din anii ’60, Hermann Abs era deopotrivă prea „talentat“ și prea isteț ca să fie amestecat în vreun aspect al războiului care ar fi dus la pedepsirea sa.
„Magna Carta”
În 1958, fiind o personalitate respectată, care conducea cea mai mare bancă din Germania, Abs a făcut istorie printr-o propunere îndrăzneață. Lumea postbelică, a spus el, a fost construită pe baza discuției despre drepturi. Ba chiar a fost redactată o declarație a drepturilor omului, scopul principal al acesteia fiind împiedicarea repetării atrocităților comise de naziști. Însă - specula Abs - cum rămânea cu drepturile mediului de afaceri? Abs credea că mediul de afaceri fusese marginalizat după război și că se acorda prioritate, în detrimentul său, nevoilor mașinăriei guvernamentale aflate în rapidă expansiune. Însă mediul de afaceri, nu guvernul, trebuia să dețină autoritatea ultimă asupra propriului destin. „Abs a propus o «Magna Carta» internațională pentru investitorii privați, gândită să consfințească drepturile lor suverane asupra guvernului. Cu alte cuvinte, corporațiile și băncile trebuiau să dispună de instrumentele legale pentru a da în judecată guvernele, dacă socoteau că dreptul lor inalienabil de a face profit era compromis”, semnala cercetătorul Jacques Peretti în studiul „Înțelegerile care ne-au schimbat lumea” (Litera, 2019). Pentru ca o „Magna Carta” pentru investitori privați să devină realitate era nevoie însă de tribunale internaționale speciale care să protejeze capitalul de amestecul politicienilor. Deciziile referitoare la investiții erau prea mari și prea importante ca să intre sub jurisdicția legală a unei țări în care o companie investise. Guvernele, concluziona Abs, nu trebuia să aibă puterea de a opri corporațiile să se ducă unde le convenea sau să facă ce voiau. „Abs - mai nota Peretti - jucase un rol esențial în funcționarea mașinăriei naziste și în edificarea lină a unei noi Germanii democratice, iar acum presta activități în ștergerea oricărei urme a acestui trecut. Dar adevărata sa moștenire consta în propunerea realinierii fundamentale a puterii în democrațiile occidentale postbelice - putere care trebuia luată de la guverne și pusă în mâinile corporațiilor globale emergente”. Pentru asta era nevoie de un organism independent.
Explicarea mecanismului
Acest organism avea să se numească Tribunalul pentru Soluționarea Disputelor dintre Investitori și State (ISDS) și a fost înființat de Banca Mondială în 1958, la New York. Era visul lui Abs devenit realitate, creat pentru a judeca dispute dintre state-națiune și multinaționale în cadrul unor „curți de judecată corporatiste”: una la Londra, alta la Paris, altele două în Hong Kong, respectiv la Haga. Dar cel mai important tribunal era la Centrul Internațional pentru Soluționarea Disputelor referitoare la Investiții (ICSID) din Clădirea J a Băncii Mondiale, situată pe Pennsylvania Avenue, în Washington DC. „Cu 40 de ani înainte ca suspecții de terorism să fie interogați în «celule negre» - spații fizice care nu există pe hartă, unde CIA decide regulile referitoare la tortură -, existau deja celule negre corporatiste, destinate interogării guvernelor de către avocați”, amintea Peretti în studiul citat anterior. În octombrie 2014, The Economist a explicat cum funcționează aceste curți de judecată corporatiste: „Companiile străine au un drept special de a se adresa unui tribunal secret format din avocați corporatiști foarte bine plătiți, în vederea obținerii de compensații de fiecare dată când un guvern adoptă o lege menită, de exemplu, să descurajeze fumatul, să protejeze mediul înconjurător sau să prevină o catastrofă nucleară. Totul se face printr-un proces cunoscut drept «soluționare a disputelor dintre investitori și state» sau ISDS”.
Dezvoltare sau exploatare?
Așa cum au descoperit în 2015, în analiza lor complexă asupra sistemului ISDS, Claire Provost și Matt Kennard, cercetători la Investigative Fund din cadrul Nation Institute, tribunalele au fost inițial prezentate ca un mijloc de a ajuta lumea în curs de dezvoltare să crească. „În anii ’60, ideea a fost preluată de Banca Mondială, care a spus că un astfel de sistem putea să ajute cele mai sărace țări din lume să atragă capital străin. «Sunt convins - a exclamat atunci președintele Băncii Mondiale, George Woods - că cei care adoptă ca politică națională un mediu primitor pentru investițiile internaționale - iar aceasta înseamnă, ca s-o spunem pe șleau, acordarea de oportunități, pentru a obține profituri atrăgătoare, investitorilor -, își vor realiza obiectivele de dezvoltare mai rapid decât cei care nu o fac». Pe scurt, tăceți și înghițiți”, detaliau Provost și Kennard. Decizia a fost luată la Tokyo, în 1964, la reuniunea anuală a Băncii Mondiale. 21 de țări - toate țările latino-americane, plus Irak și Filipine - s-au opus ferm moțiunii. Pentru aceste țări, cuvântul „dezvoltare“ însemna „exploatare“. Însă protestele lor au fost ignorate. Juristul american Andreas Lowenfeld, care a examinat procesul, a recunoscut franc: „Cred că este prima oară când o rezoluție majoră a Băncii Mondiale a fost împinsă înainte în ciuda unei opoziții atât de puternice”. ISDS a pus toate cărțile în mâinile corporațiilor care puteau să își impună voința asupra tribunalului și aveau avocați capabili să o facă. Țările în curs de dezvoltare (numite la vremea respectivă țări din „lumea a treia”) nu dispuneau de aceeași capacitate de a exercita presiune legală și erau incapabile să se lupte în mod convingător în instanță.
Câteva exemple concrete
Din 2000 încoace - observa și jurnalistul BBC Jacques Peretti -, sute de companii au dat în judecată mai mult de jumătate din guvernele lumii, în spatele ușilor închise ale acestor tribunale, și au câștigat. Vodafone a dat în judecată India pentru că a încercat să determine compania să plătească taxe. Vodafone a câștigat. Agrobusinessul american gigant Cargill/ADM a dat în judecată Mexicul pentru introducerea unei taxe pe zahărul conținut de băuturile răcoritoare, cu scopul combaterii obezității infantile. Cargill/ADM a câștigat. Mexicul a fost dat în judecată pentru că a încercat să impună o limită prețului apei, în condițiile în care, conform cartei ONU, accesul la apă este considerat un drept fundamental al omului. Producătorul a câștigat și, drept rezultat, este mai ieftin acum să bei Coca-Cola în Mexic decât apă îmbuteliată. În 2006, compania Occidental Petroleum din Houston a dat în judecată Ecuadorul pentru că a împiedicat punerea în practică a unui program gigantic de extragere de minereuri și a câștigat. Ecuadorul a fost forțat să plătească echivalentul întregului său buget pentru sănătate pe un an. „Nu doar țările în curs de dezvoltare pierd procese în tribunalele ISDS - remarca Peretti. Gigantul energetic Vattenfall a dat în judecată guvernul german pentru că, în acord cu o largă opoziție din partea opiniei publice, a încercat să închidă o termocentrală pe bază de cărbuni. Vattenfall a câștigat. «Magna Carta» lui Hermann Abs este acum o realitate. Trăim într-o lume cu două componente: guvernele și corporațiile, cele două componente intersectându-se doar acolo unde există o dispută cu privire la taxe sau când legislația nu este pe placul corporațiilor”.
Asta-i globalizarea!
Corporațiile operează orizontal pretutindeni pe planetă, libere să se miște după cum doresc, iar guvernele sunt încorsetate vertical, fiind limitate fizic și legal de frontierele naționale. „Rezultatul acestor victorii zdrobitoare unilaterale ale corporațiilor în tribunalele ISDS este efectul «paralizării capacității de reacție defensivă». Faptul că aceste mari companii dau în judecată o întreagă țară și câștigă de fiecare dată determină alte țări să se gândească de două ori înainte de a introduce politici ce implică beneficii sociale sau ecologice care le vor aduce în conflict cu o corporație. Guvernele paralizează înainte de a putea schița măcar o reacție defensivă”, mai observa Jacques Peretti. Și un ultim exemplu, poate cel mai potrivit: „În Guatemala - remarca jurnalistul BBC -, gigantul minier canadian Goldcrop s-a confruntat cu o contestare vehementă din partea opiniei publice, precum și cu o recomandare (venită din partea Comisiei Inter-Americane pentru Drepturile Omului) de închidere a unei mine de aur. Oamenii au demonstrat, cerând închiderea minei respective”. Și? „Guvernul din Guatemala a permis până la urmă companiei Goldcrop să-și continue activitatea, deoarece știa că va pierde procesul într-un tribunal ISDS”. În ciuda opoziției uriașe a țărilor sărace, Acordul de la Tokyo, din 1964, a fost adoptat deoarece puterilor occidentale bogate nu le-a trecut niciodată prin cap că li s-ar putea întâmpla și lor același lucru. „Dar li s-a întâmplat - concluziona Peretti. La mai bine de cinci decenii după acordul de la Tokyo, orice guvern poate fi dat în judecată. Oamenii de rând, din străfundurile Americii până în atelierele mizere ale Asiei de Sud-Est, înțeleg ce a însemnat globalizarea pentru ei. O singură lume la discreția ciocanului judecătoresc corporatist”.
Organismul puterii a primit numele Tribunalul pentru Soluționarea Disputelor dintre Investitori și State (ISDS) și a fost înființat de Banca Mondială în 1958, la New York
Marile companii au dreptul de a se adresa unui tribunal secret format din avocați corporatiști foarte bine plătiți, în vederea obținerii de compensații de fiecare dată când un guvern adoptă o lege menită să le bruieze interesele
„Oamenii de rând, din străfundurile Americii până în atelierele mizere ale Asiei de Sud-Est, înțeleg ce a însemnat globalizarea pentru ei. O singură lume la discreția ciocanului judecătoresc corporatist”, Jacques Peretti, jurnalist BBC