Se vorbește despre moțiuni de cenzură jucate la două capete, despre alianțe pregătite în spatele ușilor închise, despre prietenii politice provizorii făcute doar pentru a elimina un adversar comun. PSD ar vrea, spune lumea, să folosească AUR ca instrument pentru a dărâma un guvern, doar pentru ca, la câteva zile după aceea, să le întoarcă spatele și să construiască o nouă formulă cu USR și UDMR, excluzând PNL, sau mai exact, excluzând anumiți lideri incomozi, precum Bolojan, care tulbură apele prea liniștite ale aranjamentelor PSD‑iste.
Aceste scenarii nu sunt simple bârfe de cârciumă, ci exprimă o percepție colectivă: anume că politica și-a pierdut rolul de spațiu al reprezentării, devenind unul al manipulării, în sensul în care nu mai avem lideri, ci regizori de culise, iar oamenii nu mai votează speranța, ci mai degrabă aleg între mai multe forme de dezamăgire.
În teorie, coalițiile sunt bune, presupunând dialog, compromis și capacitatea de a construi punți între viziuni diferite. În practica românească, vorbim despre o coaliție care se transformă într‑un fel de partid unic, cu mai multe sigle, în care, sub un zâmbet fals, fiecare componentă încearcă să tragă sforile în favoarea sa.
Imaginea actuală este aceea a unei coaliții a neîncrederii totale, în care PSD, veșnicul supraviețuitor al tranziției, mizează pe jocul la simultan pentru rolul de partid responsabil și de mare maestru al combinațiilor, vrând să folosească AUR pentru a trece o moțiune de cenzură, cu toate că indignarea antisistem este puternică. Miza finală este cu totul alta: o nouă arhitectură, cu USR și UDMR, din care PNL să fie executat politic. Dacă acest plan va fi pus în practică, AUR, prezentat drept vocea furiei populare, riscă să devină, prins în jocul altora, doar o armă aruncată temporar împotriva unui guvern, pentru ca mai apoi să fie demonizat la loc, atunci când nu mai este util.
USR, născut ca speranță de reformă, este prins și el într‑un paradox moral: refuzul de a se murdări prea tare se ciocnește de tentația puterii. Poate intra într‑o schemă cu aceiași oameni împotriva cărora a făcut politică ani la rând? PNL, tradiționalul partener de serviciu, plătește prețul unei istorii de compromisuri și al apariției unor figuri atipice, care încearcă o altă logică pe care PSD nu o mai acceptă, un profil de lider care îi incomodează atât pe adversari, cât și pe propriii aliați.
UDMR, singura formațiune care a fost, practic, permanent la guvernare după 1989, joacă rolul partenerului indispensabil. În timp ce partidele mari se bat, se rup și se reformează la suprafață, UDMR rămâne constant la butoane, cu o eficiență rece, pragmatică.
Fiecare vrea să pară victima celuilalt, în timp ce, de fapt, toți încearcă să manipuleze jocul. Filosofic vorbind, trăim într‑o politică a „inteligenței negative”: în loc să ne întrebăm cine este mai capabil să construiască, discutăm despre cine este mai viclean în a distruge.
Există un paradox al democrațiilor moderne: uneori, minoritățile politice sau etnice ajung să aibă o influență mult mai mare decât majoritatea. România de după 1989 este un caz de manual. UDMR, partid cu bază clar delimitată etnic, a fost, cu puține excepții, la guvernare în aproape toate formulele posibile. A trecut prin alianțe cu stânga și dreapta, cu reformiști și conservatori, cu baroni și tehnocrați, și a rezistat tuturor schimbărilor de direcție ideologică ale partenerilor.
Nu este vorba aici despre o vină în sine, fiindcă orice minoritate are dreptul la reprezentare politică și la negociere fermă. Problema este una politică atunci când apare senzația că această prezență constantă nu este doar rezultatul negocierii, ci și efectul unui model mult mai profund pe care îl putem numi „conducerea prin minorități”.
Se spune, și nu doar în România, că anumite servicii secrete, precum SRI, au îmbrățișat, după model american, ideea de a controla jocul politic prin intermediul unor pârghii minoritare, mai ușor de gestionat decât masele mari și imprevizibile, conform principiului potrivit căruia acolo unde nu poți domina direct majoritatea, o fragmentezi sau o conduci prin cei puțini, dar vizibili.
Fie că această teorie este 100% adevărată sau doar parțial, esența pentru cetățean rămâne aceeași: sentimentul că nu mai contează votul său, pentru că există mereu o piesă mică, dar decisivă pe tabla de șah, controlată din altă parte.
Și, astfel, UDMR devine, în imaginarul public, atât reprezentantul comunității maghiare, cât și un simbol al statului paralel, al permanenței puterii din culise, al guvernării prin alții, nu prin tine însuți.
Orice democrație funcțională are servicii de informații puternice, însă este o problemă atunci când forța lor informativă se transformă într-o forță politică. România a trăit decenii întregi cu suspiciuni, și uneori, cu dovezi, că SRI și alte structuri invizibile nu veghează doar la siguranța națională, ci influențează activ jocurile politice.
Conceptul de „conducere prin minorități” pare, în acest context, un instrument ideal. Dacă sistemul nu mai are încredere în partidele mari, dezbinate, corupte, greu de controlat, se sprijină pe entități mai mici, mai disciplinate, capabile să încline balanța la momentul potrivit. Astfel, coalițiile nu mai sunt rezultatul pur al voinței politicienilor și al negocierii transparente, ci produsul unor ecuații subterane: cine are dosare, cine este șantajabil, cine este controlabil, cine este sigur. În această logică, democrația devine un decor: în față sunt etalate emoțiile alegerilor, dezbaterile și promisiunile, în timp ce în spate se află algoritmi de putere, rapoarte, interceptări și dosare. Asistăm, deci, la o inversare a raportului între vizibil și invizibil. Într‑un stat sănătos, puterea vizibilă (Parlament, Guvern, Președinte) controlează cu fermitate puterea invizibilă (serviciile). În România, însă, mulți au sentimentul că este invers: invizibilul reglează vizibilul și, în acest aranjament, partidele precum UDMR devin punțile perfecte: suficient de mici pentru a nu speria, dar suficient de stabile pentru a fi de încredere.
Cazul Nicușor Dan, matematician, activist civic, primar al Capitalei, pare, la prima vedere, rupt din alt film - un om venit din zona societății civile, cu imagine de incoruptibil, care promitea să fie altfel. Și totuși, realitatea administrativă și politică l‑a prins, aproape inevitabil, în aceeași plasă.
Un Președinte, oricât de bine intenționat, nu guvernează în vid, ci are în spate partide care l‑au susținut sau l‑au tolerat, grupuri de interese care se simt îndreptățite să ceară compensații, instituții greoaie, pline de oameni numiți politic, contracte vechi, firme abonate la bani publici. Dar captivitatea nu este neapărat rezultatul unei trădări personale, ci al unui sistem construit special pentru a înghiți și neutraliza orice tentativă de reformă reală. Astfel, Nicușor Dan este dovada că, în România, chiar și oamenii bine intenționați ajung să fie prizonieri într‑un mecanism al prădării și nu pot schimba în câțiva ani de mandat ceea ce s‑a cimentat în zeci de ani de complicități între partide, servicii, afaceri și administrație
În acest tablou al partidelor care se păcălesc între ele, al minorităților puternice, al serviciilor atotprezente și al liderilor captivi, rămâne un personaj colectiv adeseori ignorat: majoritatea românilor. Este acea majoritate care a ieșit în 1989 cu speranța unei adevărate schimbări, dar a primit, în loc, o reconstrucție a vechilor rețele sub etichete noi, a asistat la alternanțe la putere între „stânga” și „dreapta”, fără să vadă o diferență fundamentală în modul în care este condusă țara și a suportat inflație, devalorizare, șocuri economice, migrație masivă, dar a continuat să lucreze, să plătească taxe, să plece la muncă în străinătate sau să rămână aici dintr‑un amestec de atașament și neputință. Această majoritate oscilează între resemnare și furie. Resemnarea se vede în absenteismul la vot, în replici de genul „toți sunt la fel, nu se schimbă nimic”. Furia se vede în sprijinul pentru forme politice mai radicale, antisistem, în injuriile la adresa clasei politice și în plăcerea primară de a vedea căderi spectaculoase de politicieni.
Din punct de vedere filosofic, România trăiește o criză de sens politic. Oamenii nu mai cred că statul este al lor, ci al celor de sus, al șmecherilor, al sistemului. Când majoritatea simte că țara nu îi mai aparține, democrația devine o formă fără fond.
Există o iluzie în rândul clasei politice, și anume, că ar fi, prin jocurile sale, cu un pas înaintea tuturor, că ar domina complet realitatea și că ar putea controla, la nesfârșit, emoțiile și opțiunile oamenilor. De fapt, tragedia este alta: în timp ce partidele se păcălesc între ele, întreaga națiune alunecă într‑un cinism fără întoarcere.
Când PSD crede că păcălește AUR, AUR crede că păcălește sistemul, USR crede că se poate delimita moral, dar tot intră în aranjamente, PNL crede că poate supraviețui prin compromisuri infinite, UDMR crede că își poate păstra mereu poziția de arbitru, iar SRI și alte servicii cred că pot controla tot tabloul prin minorități și pârghii invizibile, se pierde din vedere un lucru esențial: România reală. O țară nu este doar un teritoriu și un buget, este și memoria, demnitatea și reperele ei morale.
Adevărata întrebare nu mai este cine va fi la guvernare după următoarea moțiune, ci: Cât mai poate rezista un popor în această stare de suspiciune generalizată, fără să‑și piardă definitiv încrederea în orice formă de autoritate?
Mulți spun că România are nevoie de „o nouă revoluție”. Nu neapărat una în stradă, cu violență, ci una de conștiință. Dar o „a doua revoluție” ar putea însemna reîntoarcerea la ideea de responsabilitate personală în politică prin lideri care știu că dacă mint sau fură, chiar vor plăti, juridic și moral, ar putea însemna, funcționari care nu se mai ascund în spatele ordinelor primite și alegători care înțeleg că votul este un act serios, nu un gest de lehamite. Ar putea însemna și transparentizarea radicală a legăturilor dintre partide, servicii și afaceri prin recunoașterea rolului serviciilor și limitarea lui strictă la sfera securității, interzicerea practică, nu doar teoretică, a amestecului în numiri politice și demontarea, cu mult curaj, a rețelelor de influență care blochează competența. Reconstruirea reprezentării autentice trebuie realizată prin partide care își asumă clar ceea ce sunt: stânga, dreapta, conservatori, liberali, nu un amestec în funcție de interes, minorități naționale reprezentate cu demnitate, dar fără ca ele să devină instrument permanent de șantaj politic, precum și un spațiu pentru lideri noi, validați prin rezultate, nu prin loialitate de grup.
Această „a doua revoluție” este, în primul rând, una interioară și începe cu întrebarea o simplă: Mai acceptăm să fim conduși astfel? Există în literatura română un poet care nu mai are nevoie de prezentări, Mihai Eminescu, mult invocat, mult folosit politic, uneori golit de conținut, dar încă viu acolo unde doare cel mai tare, în conștiința noastră națională.
Când privim România de astăzi, cu partide care se joacă de‑a puterea, cu servicii care par a trage sfori, cu minorități transformate în instrumente, cu majorități obosite și lideri captivi, întrebarea este dacă mai avem forța interioară de a ne ridica din acest cerc vicios. Eminescu nu a fost doar poet al iubirii sau al naturii, ci și o voce politică, uneori amară, alteori profetică, iar cuvintele lui răsună astăzi cu o actualitate aproape dureroasă, ca o chemare către o Românie care pare că se risipește: ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?/ Brațele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ți mare, mare viitor.” Finalul nu trebuie citit ca un compliment, ci ca o provocare, iar „Mare viitor” nu trebuie să fie o promisiune automată, ci un pariu moral.
Dacă România va continua să fie condusă prin minciună, jocuri de culise, guvernare prin minorități și complicități nevăzute, viitorul ei nu va fi mare, ci mic, fragmentat și obosit. Dar dacă, în ciuda dezamăgirilor, mai există în noi acea scânteie de braț nervos, nu neapărat în sens violent, ci în sensul hotărârii de a spune „ajunge”, atunci cuvintele lui Eminescu pot deveni din nou adevărate. „Țara mea de glorii, țara mea de dor” nu merită să fie doar decorul unor combinații politice meschine, merită să fie, din nou, țara unei majorități treze, conștiente, care nu se mai lasă condusă de frică, minciună și jocuri de culise.