De aceea, Magii şi păstorii de la iesle I s-au închinat ca unui mare Împărat şi I-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie.
„De aceea colindele sunt considerate aur, smirnă şi tămâie în sens spiritual, izvorâte din inimi şi purtate pe buze ca daruri şi ofrande aduse Pruncului Iisus, ca răspuns la iubirea Sa pentru noi”, scria Pr. Dr. Alexandru Dumitrescu.
Colindele vin din adânc de istorie creştină, răspândindu-se în întreaga Europă.
„Şi din Galilea/ De la Nazaret, / Mers-a şi Maria/, la Vitleem”
„E din Nou Crăciun de fiecare dată când îi dai voie lui Dumnezeu să-i iubească pe ceilalţi prin tine… Da, e Crăciun de fiecare dată când îi zâmbeşti semenului tău şi îi întinzi o mână”, spunea Maica Tereza.
Colindul este un cântec care celebrează Naşterea Domnului sau personajele acestui episod. Cuvântul, mai ales în varianta „corindă” şi în echivalentul din limba engleză „carols”, pare derivat din grecescul „choros”, care desemna un dans în cerc în care dansatorii cântau. În secolul al XIII-lea, învăţăturile creştine şi-au schimbat optica, ajungând la aspectele mai umane ale lui Iisus, şi astfel a apărut interesul pentru detaliile Întrupării şi ale Naşterii. Scena alcătuită de Sfântul Francisc din Assisi, cu personajele sale vii, este o expresie a acestui interes, la fel ca şi noul tip de cântec sacru popularizat de franciscani, muzica de „corindă” pe versurile lui Jacopone da Todi, care celebrau Naşterea lui Iisus. Noile colinde s-au răspândit cu ajutorul franciscanilor şi dominicanilor, devenind în scurt timp populare în întreaga Europă. Secolele al XV-lea şi al XVI-lea au constituit, dintr-un punct de vedere, epoca de aur a colindelor. Acestea erau cântate în case şi pe străzi, în cadrul slujbelor religioase şi în reprezentaţii teatrale. Colindele au rămas populare în Germania unde Martin Luther însuşi a scris Von Himmel Hoch şi a tradus alte cântece de Crăciun din latină. Sunt cunoscute Colindul Cimpoierilor, inspirat de melodia siciliană Canzone di zampognari, Colindul clopotelor, a cărui muzică este scrisă de compozitorul ucrainean Mikola Leontovici, cât şi Concertul de Crăciun, o piesă orchestrată în secolul al XVII-lea de Arcangelo Corelli.
Din Evul Mediu până la Bach, de la Bing Crosby la John Lennon, cele mai populare imnuri de Crăciun revin în fiecare an cu aceeaşi prospeţime şi farmec.
Într-o lungă cavalcadă de cântece religioase care vin din creştinismul timpuriu şi de la corurile medievale, până la Bach, Händel, Mendelssohn, Berlioz, Saint-Saëns şi la Sting, Paul McCartney, John Lennon, Placido Domingo, Louis Armstrong, Francesco De Gregori, se poate urmări repertoriul muzicilor populare care celebrează Crăciunul.
Celebrul Tu scendi dalle stelle / o Re del Cielo, compus de sant’Alfonso Maria de’ Liguori la jumătatea secolului al XVIII-lea, a făcut un adevărat prozelitism religios.
Colindele constituie apoteoza Crăciunului, aşa cum se întâmpla cu Wachet auf! Ruft uns die Stimme, scris la 1599 de apostolul german Philipp Nicolai, cu Sfânta Noapte compus de Placide Cappeau în 1870, apoi cu faimosul Stille Nacht, ce apare în Austria în 1818 şi a fost tradus în peste 300 de ţări, sau cu Suita Bradului de Crăciun, Weihnachtsbaum, în aranjamentul lui Franz Liszt, ori cu colindul englez We Wish You a Merry Christmas.
Care este secretul răsunător al acestor cântece de Crăciun? Imnurile religioase aveau o extraordinară capacitate de a se înnoi, trecând de la un context liturgic la cultura populară şi apoi la consumismul de masă. Cât de minunat este Crăciun alb, o melodie compusă de Irving Berlin în 1940, cel mai bine vândut cântec de Crăciun al tuturor timpurilor, cu peste 100 de milioane de exemplare. Numai versiunea interpretată de Bing Crosby a fost vândută în peste 31 de milioane de exemplare.
Colinde româneşti
Dar, cu siguranţă, unele dintre cele mai frumoase, mai calde colinde sunt cele româneşti.
Colindul românesc, prin forma sa simplă şi prin mesajul pe care îl exprimă, este ecoul popular şi artistic al cântărilor bisericeşti liturgice. Ele sunt inspirate de Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, din slujbele divine.
În Ajunul Crăciunului, cete de colindători merg la casele oamenilor cântând Bună dimineaţa la Moş Ajun. În zonele rurale, colindul copiilor păstrează încă frumuseţea şi emoţia de altădată, cetele de colindători mergând pe uliţe şi cântând Noi umblăm să colindăm. În unele zone ale ţării, şi mai ales în Maramureş, în Transilvania şi Bucovina, se păstrează tradiţia ca tinerii care colindă să fie îmbrăcaţi în costume populare.
Minunate sunt colindele Domnului, precum În drum spre Vitleim, Naşterea Domnului, Vestirea Păstorilor, Închinarea Păstorilor, Pornirea Magilor după stea, Închinarea Magilor, şi colindele Sfinţilor Colindul Crăciunului, Sfântul Vasile, Sfântul Nicolae, Sfântul Ion...
Unul dintre obiceiurile cele mai cunoscute ale copiilor colindători este umblatul cu Steaua. Acest obicei evocă momentul în care, la naşterea lui Iisus, pe cer s-a ivit steaua care i-a călăuzit pe Magi. Cele mai cunoscute cântece de stea sunt Steaua sus răsare, Trei păstori se întâlniră, O, ce veste minunată, În oraşul Viflaim. Spre deosebire de colinde, transmise de la o generaţie la alta prin viu grai, cântecele de stea au fost culese în cartea lui Anton Pann, care a apărut în numeroase ediţii.
Colinde tradiționale
Primul colind, care se cântă la fiecare casă, în Ajunul Crăciunului, este colindul de uşă sau de fereastră. Prin acest colind se invocă trezirea rituală a gazdelor, pentru a-i întâmpina pe colindătorii ce le aduc vestea Naşterii lui Hristos şi pentru a se pregăti să celebreze marea sărbătoare a Naşterii Domnului: Sculaţi, sculaţi, boieri mari/ Florile dalbe/ Sculaţi, voi, români plugari/ Că vă vin colindători/ Noaptea pe la cântători/ Şi v-aduc un Dumnezeu/ Să vă mântuie de rău/ Un Dumnezeu nou născut.
Refrenul Florile dalbe, des întâlnit în poezia colindelor, are astăzi numai o valoare simbolică. Se presupune, însă, că la origine el era o formulă magică, rostită concomitent cu atingerea persoanei colindate cu o ramură înflorită de măr.
E noaptea dinaintea Crăciunului
Ziua de astăzi este patronată de Moş Ajun. Ca şi zilele săptămânii, Ajunul şi Crăciunul au fost personificate de români, devenind Moş Ajun şi Moş Crăciun. Amândoi sunt Moşi, pentru că vin din negura timpului, au în imaginarul popular bărbi albe până în pământ, sunt darnici şi cutreieră în aceste zile lumea aducând bucurie.
Vestirea Naşterii începe cu cetele de colindători, din Ajunul Crăciunului. Bună dimineaţa la Moş Ajun este în egală măsură anunţarea sărbătorii şi urarea de bunăstare, legată de străvechiul cult al fertilităţii.
Părintele Stăniloae mărturisea că atunci când Tatăl L-a trimis pe Fiul la plinirea vremii, I-a spus: «Mergi şi mântuieşte-Ţi fraţii! Dezvăluie-le chipul. Chipul Tău să se arate în ei». Acesta este sensul întrupării Domnului - să scoată la lumină chipul Lui în noi, chip după care am fost creaţi. Şi aceasta caută şi acum Maica Domnului prin umblarea ei tainică în lume - să-L nască pe Hristos în noi. Să ne oferim şi noi spre a-I fi sălaş. Aşa vom înţelege mai bine stihurile colindului: Astăzi s’a născut /Cel făr’ de’nceput.
Când Fecioara Maria a fost cuprinsă de durerile facerii, a cerut adăpost lui Moş Ajun. Acesta a trimis-o la fratele lui mai mare şi mai bogat, Crăciun. Crăciuneasa i-a oferit adăpost, dar numai în staul, temându-se de mânia soţului ei, om rău şi necredincios. Aşa s-a născut Christos în ieslea din Betleem, sub steaua magică vestind venirea lui pe lume celor Trei Magi. Furios, Crăciun i-a tăiat mâinile soţiei sale, dar Maica Domnului i le-a lipit la loc. A fost o minune făcută, prin ea, de Iisus. În unele reprezentări ale Naşterii, scena este figurată chiar în prim-plan. Văzând minunea, Crăciun s-a înspăimântat şi s-a căit, cerându-i iertare lui Dumnezeu. El şi-a împărţit toată averea copiilor sărci şi de atunci, în fiecare an, vine cu daruri pentru cei mici.
Din seara de 23 decembrie încep patru zile marcate de magia sărbătorilor. „Înspre Crăciun, cerurile se deschid, dar minunea aceasta n-o pot vedea decât cei buni la Dumnezeu: glasurile îngereşti se aud atunci în cer, dar numai cei fără de păcate le pot auzi. Cei care vor, stau toată noaptea treji şi păzesc clipa când se deschide cerul. Atunci se aude o toacă de sus, iar cocoşii încep să cânte”, scrie neuitatul Radu Anton Roman.
„În ieslea din Vitleem/ S-a născut precum vedem/ S-a născut pe fân uscat/ De îngeri înconjurat/ Prigonit de oameni răi, / Dar slăvit de Sfinţii Săi”.
Colindul începe după reguli bine stabilite. În seara de Ajun colindă doar copiii, simboluri ale purităţii. În ziua de Crăciun colindă flăcăii.
Împărţiţi în cete conduse de un vătaf, trec din casă în casă strigând: „Bună-dimineaţa la Moş Ajun/ Ne daţi, ori nu ne daţi”. Colindatul diferă de la o zonă la alta. În Transilvania, ei sunt primiţi în case şi trebuie să aţâţe focul, fiind priviţi ca aducători de noroc. În Oltenia, poartă o prăjină, care are în vârf o basma cu un ban de argint, fire de busuioc şi tămâie, iar gazdele le dau boabe de grâu şi de porumb pe care trebuie să le arunce prin casă ca să aducă noroc. Colindătorii primesc colindeţe (colaci), mere, pere, nuci. În sate, colindatul este foarte preţuit, oamenii crezând că şi Iisus a fost cu colinda când era copil. Colindelor le sunt asociate şi măştile, de capră sau de urs, în mod obişnuit, după cum povestea etnograful Irina Nicolau, o mare iubitoare şi cunoscătoare a folclorului românesc.
Ceata de colindători merge din casă în casă, cu un întreg arsenal format din clopoţei, beţe, bice, menit ca, prin zgomotul făcut, să alunge forţele malefice. În acelaşi sens trebuie amintite jocurile cu măşti: capra, ursul, căluţii, dar şi ceata de mascaţi care stigmatizează cusururile membrilor comunităţii. În unele sate, membrul cel mai vârstnic al familiei aruncă în drumul colindătorilor boabe de grâu şi de porumb. Bătrânii spun că vor avea o recoltă foarte bună în anul următor dacă vor amesteca sămânţa pe care o vor pune în brazdă cu boabele folosite în ajun la primirea colindătorilor.
În unele locuri, în noaptea Crăciunului se poate întâlni şi cântarea religioasă cunoscută sub numele de Vicleim sau Irozii, la care participă copiii. Este o dramă religioasă înfăţişând misterul Naşterii Domnului. Personajele sunt Irod şi ceata sa de Vicleim, un ofiţer şi soldaţi îmbrăcaţi în costume de ostaşi romani, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar şi Gaspar, un cioban, un prunc şi în unele părţi o paiaţă. Colindătorii poartă în unele părţi ale ţării un chivot în forma unei biserici, din speteze din scânduri lipite cu hârtie unsă cu untdelemn, ca să devină transparentă, prezentând-l pe Irod în grădina sa, înconjurat de ostaşi, şi simbolizând Uciderea pruncilor. Tinerii imaginează mici scenete în care reprezintă Naşterea lui Iisus şi venirea Magilor călăuziţi de stea, primirea lor de către Irod şi încercarea acestuia de a afla de la ei locul Naşterii Domnului.
În prima zi de Crăciun, evocând momentul când, la naşterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei Trei Regi Magi, copiii merg din casă în casă cântând Steaua sus răsare.... „Stelarii” au pe cap corone de hârtie poleită.
Colindele de iarnă sunt texte rituale, cântate, închinate Crăciunului şi Anului Nou. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: Iată vin colindătorii de Tiberiu Brediceanu, O, ce veste minunată de D.G. Kiriac, Domnuleţ şi Domn în cer de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în „Amintiri din copilărie" aventurile mersului cu colindele.
În Ajunul Crăciunului, în multe zone ale ţării, în special în Moldova, sunt practicate rituri în care tradiţia religioasă înglobează elemente păgâne, legate de moarte şi renaştere, cu elemente vizând influenţarea recoltei din anul viitor, sănătatea oamenilor şi bunăstarea.
Smerenia din bucate
Ritualurile legate de Crăciun încep pe 20 decembrie, de Ignat, când se sacrifică porcul şi se începe pregătirea mâncărurilor specifice: cârnaţii, toba, răciturile, sarmalele, caltaboşul şi, în ziua de Ajun, nelipsitul cozonac. Ignat este divinitatea solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sf. Ignatie Teofanul din calendarul ortodox. Animalul sacrificat în această zi este simbolul zeului care moare şi renaşte împreună cu timpul, la solstiţiul de iarnă. În antichitate, porcul era simbol al vegetaţiei.
La cântatul cocoşilor, gospodinele încep să facă aluatul pentru turtele cu miez de nucă şi miere, ce vor sta, alături de o sticlă de vin roşu, de colaci şi de mâncăruri de post, pe masa din „casa mare”, în aşteptarea preotului care vine cu icoana şi care le va sfinţi. Turtele vor fi mâncate apoi de cei ai casei şi împărţite vecinilor. În seara aceleiaşi zile, copiii şi feciorii încep colindatul, care durează până la Anul Nou, când urează sănătate şi prosperitate, în obiceiul Sorcovei, şi chiar, în unele locuri, până la Bobotează.
Colacii, turtele, pâinea devin simbol sacru. Ele sunt mâncate la ospeţele rituale, sunt daţi colindătorilor şi împărţiţi pentru sufletele morţilor. Colacii sunt în general rotunzi, dar în unele locuri pot avea formă de potcoavă sau de stea, întruchipând Soarele, Luna şi stelele de pe cer. Sunt făcuţi din făină, apă şi sare. În Moldova, turtele, frământate din aceleaşi ingrediente, sunt apoi înmuiate în sirop făcut din miere (iar la casele mai simandicoase şi cu vanilie sau o cană de ceai de tei, iasomie şi petale de trandafir) şi sunt presărate cu nucă prăjită sau mac.
Mâncărurile tradiţionale pentru masa de Crăciun erau (şi sunt încă) sarmalele cu carne de porc în varză murată, toba, cârnaţii proaspeţi sau puţin afumaţi şi sângeretele, iar la desert, cozonac.
La sarmale se dovedeşte priceperea gospodinelor. Mari, fierte la un loc cu carne afumată, mărar şi cimbru, ca în Transilvania, umplute cu carne în care se pune şi morcov, pastă de roşii, ardei iute, orez şi vin, aromate cu mărar, cimbru şi foi de dafin în Muntenia sau mici şi elegante în Moldova, ele se servesc fierbinţi, cu mămăligă, cu sau fără smântână, după obiceiul locului. Şi cârnaţii au reţete diferite de preparare, după regiune. Şi, bineînţeles, nu există Crăciun adevărat fără piftii sau răcituri.
Chiar dacă nu ai gătit vreodată, la lectura reţetelor lui Păstorel te laşi furat de tentaţia gătitului. Vă transcriu o reţetă de sarmale din antologiile culinare ale Maestrului denumit şi un „cavaler al spiritului românesc”:
„Preparaţia începe prin opărirea foilor de varză proaspătă cu borş. Sarmalele se fac numai cu vârful foilor. Tocătura se face din carne de bou – de la coadă- şi carne de porc grasă. Se taie carnea în bucăţi mici şi se trece o dată prin maşină. Se trece apoi a doua oară prin maşină şi se adaugă: un miez de pâine muiat în lapte, sare, piper, puţină ceapă tăiată foarte mărunt şi prăjită în unt, puţină verdeaţă tocată mărunt (pătrunjel şi mărar) şi două ouă bine bătute.
Cu această compoziţie se învelesc sarmalele, care nu trebuie să întreacă în dimensiune o nucă de mărime mijlocie. Meşteşugul bucătarului constă în potrivirea umpluturii. Ea nu trebuie să fie nici prea strânsă în foaia de varză, nici prea în voie pentru că se desfac sarmalele.
Se pune pe fundul unui vas un strat de varză tăiată fin şi deasupra se aşează sarmalele, presărînd între ele boabe de piper negru. Deasupra sarmalelor, alt strat de varză tăiată fin. Pe straturile de varză se pot pune felii de roşii şi chiar ardei verde.
Aici intervine iar o chestie de gust: unii fierb sarmalele în borş, alţii în vin. Recomand altă procedură: să se fiarbă înnăbuşit în zeamă de carne, până ce scade lichidul la mai puţin de jumătate. Se scot de la foc şi se duc la beci -nu în pivniţa cu vinuri- sau alt loc răcoros. Asta pentru prima zi.
A doua zi. Se toarnă peste sarmale o sticlă de Cotnar vechi în care s-a diluat o bună cantitate de bulion italienesc şi se pune vasul în cuptor, să fiarbă mocnit şi să se rumenească puţin. Cu 10 minute înainte de a se servi se adaugă două linguri de unt proaspăt.
La sarmalele preparate în acest fel, vinul roşu e de rigoare.”
În ceea ce priveşte cozonacii, regină rămâne Moldova. Reţeta lor, oferită de Păstorel Teodoreanu, cuprinde nu mai puţin de 150 de ouă.
În dimineaţa Crăciunului toată familia merge la biserică. Oamenii se întorc acasă după slujbă şi duc pomană celor care nu au avut ce să sacrifice de Ignat.
Gospodinele pun apoi pe masă tot ce au pregătit pentru această zi: tobă, caltaboşi, piftie, sarmale, friptură de porc, cozonac, prăjituri. În zonele rurale, mai ales în Moldova şi în Oltenia, sarmalele se fac într-o oală de lut, care este stropită cu apă înainte de a fi băgată la cuptor. Astfel se coc în tihnă, uniform şi au o aromă deosebită.
Bărbaţii au grijă de băuturi: ţuică fiartă cu piper şi uşor îndulcită, vinul fiert, servit în căni din lut. Veselia trebuie să domnească peste tot, în toate inimile. După ce toţi membrii s-au săturat, masa nu se strânge, se lasă chiar şi peste noapte pentru ca familia să aibă parte de un an îmbelşugat.
Din ce în ce mai mult, în zonele urbane în special, sărbătoarea şi-a pierdut caracterul spiritual, devenind o petrecere tradiţională. Atmosfera de bucurie sacră este adusă de concerte, de expoziţii de artă sacră, iar fericirea copiilor care nu mai colindă în cete pe străzile oraşului se mută în târgurile de Crăciun, la care poţi găsi preparate tradiţionale pe care gospodinele nu le mai pregătesc în casă. La rândul lor, târgurile devin locuri eterogene, în care nostalgia tradiţiei şi bucuria sărbătorilor se îngemănează.
Să nu uităm însă că, indiferent de mulţimea darurilor, Crăciunul este, în primul rând, ziua în care ar trebui să cântăm, împreună cu colindătorii Astăzi s-a născut Christos, Mesia chip luminos.