Colindatul este un ceremonial complex, organizat de o ceată anume constituită, care transmite prin texte cântate sau strigate, numite colinde, şi, uneori, prin măşti, recuzită, dansuri, acte şi gesturi rituale, formule magice vestea morţii şi renaşterii divinităţii adorate, urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în noul an.
Orice om își amintește, în această perioadă, de vacanțele de iarnă petrecute la bunici când timpul avea parcă alt sens, iar tradițiile erau la ele acasă și aduceau, de fiecare dată, bucuria și zâmbetul pe chipul tuturor.
Când spui sărbători de iarnă, de cele mai multe ori, te gandești la zăpada ce urmează să îmbrace totul în alb, la mirosul de cozonac făcut de bunica în cuptorul din cărămidă și la colindele, care completează atmosfera de bucurie și emoție sufletească, pe care abia aștepți să le asculți și să le primești.
Lumea satelor ne-a oferit întotdeauna un exemplu de tradiție și zestre spirituală. Acolo totul are altă valoare, sărbătoarea Crăciunului este respectată cu sfințenie de fiecare în parte, iar tinerii, cu mic, cu mare, au datoria de a colinda pe la casele oamenilor, pentru a le ura de bine și sănătate.
Aceste cântece deosebit de frumoase, colindele, au menirea de a anunța Nașterea Mântuitorului, iar colindătorii reprezintă chipul îngerilor care au vestit Nașterea Domnului.
Începând din Ajunul Crăciunului și până aproape de Bobotează, ulițele satelor răsună de glasul colindătorilor, îmbracați în costume tradiționale, specifice fiecărei regiuni a țării.
Ceata de feciori reprezintă anturajul în cadrul căruia divinitatea, adesea substituită de o mască (capră, ţurcă, cerb, brezaie etc.), se naşte, se desfată şi moare pentru a marca sfârşitul şi începutul anului sau sezonului.
Unele cete, în special cele de feciori, sunt active atât la sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou, cât şi la sărbătorile şi obiceiuri de peste an. Cetele de feciori bine organizate sunt ierarhizate, cu drepturi şi obligaţii ale membrilor; acestea au un vătaf, ajutor de vătaf, casier etc. Adesea, cetele de colindători, însoţite sau nu de o mască care joacă rolul zeului supus morţii şi renaşterii simbolice, poartă un steag, capul împodobit al divinităţii sacrificate, o recuzită rituală, se arată în volumul "Sărbători şi obiceiuri româneşti" de Ion Ghinoiu (Editura Elion, 2002).
Textele colindelor pot fi cântate de membrii cetei, aclamate, strigate. Colindatul se încheie cu primirea darului, uneori cu un joc la care participă şi membrii familiei gazdă.
Colindele din Ajunul Crăciunului sunt binecunoscute. Cete de colindători merg la casele oamenilor cântând ''Bună dimineaţa la Moş Ajun!''. Dacă gazda le deschide, copiii primesc nuci, covrigi, colaci, mere sau bani. În zonele rurale, colindul copiilor păstrează încă frumuseţea de altădată, cetele de colindători mergând pe uliţe şi cântând ''Noi umblăm să colindăm''. În unele zone ale ţării se păstrează tradiţia ca tinerii care colindă să fie îmbrăcaţi în costume populare.
Colindele sunt religioase şi laice. Cele religioase sunt colindele Domnului (În drum spre Viflaim, Naşterea Domnului, Vestirea Păstorilor, Închinarea Păstorilor, Pornirea Magilor după stea, Închinarea Magilor) şi colindele Sfinţilor (Colindul Crăciunului, Sf. Vasile, Sf. Nicolae, Sf. Ion).
În general, capitolul teologiei creştine, cu puternice influenţe de factură populară, este preferinţa celor mici, mai ales în cântecele de stea, precum ''Steaua sus răsare'', ''În oraşul Viflaim'', sau ''Trei crai de la Răsărit'', se arată în volumul ''Cartea de Crăciun'' de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).
Colindele laice sunt adaptate de colindători la situaţia celor în faţa cărora cântă, adresându-se unor membri ai familiei sau ai comunităţii: colind de copil mic, de fată mare, de flăcău, colindul omului bogat şi milostiv, colind de preot, de cioban, de vânător, de pescar, de marinar, colind de viteaz, de familie, de însurăţel, etc.
Unul dintre obiceiurile cele mai cunoscute ale copiilor colindători este umblatul cu Steaua. Acest obicei evocă momentul în care, la naşterea lui Iisus, pe cer s-a ivit steaua care i-a călăuzit pe magi. Cele mai cunoscute cântece de stea sunt ''Steaua sus răsare'', ''Trei păstori se întâlniră'', ''O, ce veste minunată'', ''În oraşul Viflaim''. Spre deosebire de colinde, transmise de la o generaţie la alta prin viu grai, cântecele de stea au fost culese în cartea lui Anton Pann, care a apărut în numeroase ediţii.
Un alt obicei cunoscut este Vicleimul, o formă de teatru popular care semnifică naşterea lui Iisus. Inspirat din literatura bisericească, Vicleimul păstrează detalii din colindatul cu măşti. Altă formă de teatru popular sunt Irozii, în care personajele centrale sunt împăratul Irod, pruncul Iisus, magii.
Umblatul cu capra este un obicei ce ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Numele acestui obicei variază de la o regiune la alta - cerb în Hunedoara, capra sau ţurcă în Moldova şi Ardeal, boriţă în Transilvania. În Muntenia şi Oltenia capra e denumită brezaia. Capra este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu lăutari, care acompaniază dansul caprei, care sare, se roteşte şi se apleacă, în acelaşi timp clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a coregrafiei. Cercetătorii presupun că dansul caprei provine din ceremoniile sacre arhaice închinate renaşterii divinităţii.
Primul colind, care se cântă la fiecare casă, în Ajunul Crăciunului, este colindul de uşă sau de fereastră. Prin acest colind se invocă trezirea rituală a gazdelor, pentru a-i întâmpina pe colindătorii ce le aduc vestea naşterii lui Hristos şi pentru a se pregăti să celebreze marea sărbătoare a Naşterii Domnului: ''Sculaţi, sculaţi, boieri mari/ Florile dalbe/ Sculaţi, voi, români plugari/ Că vă vin colindători/ Noaptea pe la cântători/ Şi v-aduc un Dumnezeu/ Să vă mântuie de rău/ Un Dumnezeu nou născut''. Refrenul ''Florile dalbe'', des întâlnit în poezia colindelor, are astăzi numai o valoare simbolică. Se presupune, însă, că la origine el era o formulă magică, rostită concomitent cu atingerea persoanei colindate cu o ramură înflorită de măr. Citarea ramurii de măr în colinde, la fel ca şi folosirea ei rituală, avea rostul de a transmite omului calităţi atribuite plantei - energie şi vigoare, şi este întrucâtva înrudit cu obiceiul sorcovitului de Anul Nou.
După ce colindătorii termină de cântat la fereastră, gazda îi invită în casă. Primul colind pe care îl rostesc aici este colindul de masă, cântat în faţa mesei de Crăciun încărcată cu colaci, nuci, mere şi alte produse tradiţionale. Sensul acestui colind este de a trece belşugul, sugerat prin bogăţia şi varietatea produselor alimentare aşezate pe masă, dintr-un an în altul. Urmează colindul ''cel mare'', adresat gazdei. Ceata colindă apoi, pe rând, pe toţi membrii familiei. Primul dar oferit colindătorilor este colacul, semn al belşugului.
În Transilvania, în dimineaţa de Ajun, copiii, în grupuri de opt-nouă, se adună într-un capăt de sat şi pornesc în alai. Alt grup porneşte din celălalt capăt al satului. Când începe colindul, mai întâi sunt primiţi în casă băieţii, apoi fetele, căci se consideră că este bine să intre în casă întâi parte bărbătească. Gospodarii îi cheamă în curte şi le aruncă un coş cu mere. Femeile aruncă un fel de colăcei numiţi colindeţi şi fructe (mere). La vărsarea fructelor, copiii se întrec să le adune. Numele obiceiului diferă chiar în cadrul aceluiaşi judeţ (''Codrea'' la Pianul de Jos, ''Bună dimineaţa la Moş Ajun'', la Pianul de Sus, judeţul Alba).
Feciorii colindă după ce termină de colindat copiii. Ei se organizează în ceată, cu două, trei săptămâni înainte. Îşi aleg gazda, unde se adună înainte de sărbători să mai înveţe colinde. În frunte merge vătaful mare, mai isteţ şi dintr-o familie înstărită. Vătaful mare ţine evidenţa câştigurilor şi conduce întreaga ceată. Vătaful mic îl înlocuieşte pe vătaful mare la diferite servicii, ca tocmirea muzicii.
Primul colind se cântă acasă la preot să dezlege postul. Apoi urmează celelalte gospodării din sat. Când ajung în faţa unei case, colindătorii cântă la fereastră, după care gazda îi pofteşte în casă. Şeful colindătorilor întreabă dacă sunt primiţi Feciorii de Crăciun. După ce cântă trei-patru colinde la uşă, încep să cânte: ''Primeşte-ne gazdă-n casă/ Şi pune colac pe masă/ Lângă colac şi cârnaţi/ Şi-o litră de vinars''. Dacă până la terminarea colindului gazda nu deschide uşa, înseamnă că nu îi primeşte. Atunci colindătorii strigă: ''Bureţi pe pereţi'', precizează volumul "Cartea de Crăciun".
A doua zi de Crăciun, începe jocul la casa gazdei. Chemătorii sunt împodobiţi cu năframe şi panglici tricolore şi merg la casele fetelor şi feciorilor să-i cheme la horă. A treia zi, feciorii vin cu muzica la biserică, unde se adună toţi tinerii la joc. În a patra zi se ''îngroapă'' Crăciunul şi sunt chemate iarăşi fetele la joc.
Potrivit Agerpres, "Îngropatul Crăciunului" are la bază faptul că generaţia de sfinţi-moşi care apare la sfârşitul anului (Nicolae, Spiridon, Ajun, Crăciun) indica îmbătrânirea timpului şi apropierea sfârşitului de an. Determinativul 'moş", care însoţeşte de obicei numele Crăciun, face parte din fondul lingvistic autohton şi are semnificaţii diferite: om bătrân, soţ al moaşei care ajută femeia la naştere şi bunic. Cultura populară ne oferă elemente privind sacrificiul zeului în ipostaza sa antropomorfică, Crăciun. Obiceiul numit "îngroparea Crăciunului 44" a fost păstrat în unele sate someşene. Cei 44 de flăcăi au un ritual de dansuri, apoi cântă un fel de prohod Crăciunului care a murit: "Măi, Crăciune, mai, bătrâne/ Astăzi te-ngropăm pe tine./ Haideţi toţi, cu mic cu mare/ Să ducem Crăciunu-n vale, / Şi să-l băgăm în produc / Pe el să punem butuc. / O, Crăciune, o, bătrâne,/ Du-te de la noi cu bine/ Meri pe apa Sâmbetei / Şi-napoi nu mai veni /C-a veni altu Crăciun, / Şi-a fi ca tine mai bun", precizează cartea "Sărbători şi obiceiuri româneşti" de Ion Ghinoiu.