Tot într-o zi de decembrie, 11 (a anului 1958), era condamnat în celebrul proces „Noica-Pillat”…
Constantin Noica a văzut lumina zilei în vara anului 1909, pe 24 iulie, la Vitănești, Teleorman, într-o familie de moșieri. A absolvit studiile liceale (1924-1928) la „Spiru Haret”, în București, unde l-a avut profesor de matematică pe poetul Ion Barbu/Dan Barbilian. În 1931 finaliza, cu lucrarea de licență „Problema lucrului în sine la Kant”, Facultatea de Filosofie și Litere (aici a evoluat, vreme de trei ani, sub îndrumarea lui Nae Ionescu), pentru ca doi ani mai târziu să urmeze (pentru un an) și cursurile Facultății de Matematică. Noica a frecventat în intervalul de timp 1932-1934 societatea culturală „Criterion”, unde s-a împrietenit cu Mircea Eliade, Haig Acterian și Mihail Polihroniade, toți regăsindu-se ulterior în cercuri sociale care simpatizau Mișcarea Legionară. Tânărul Noica a respins însă înregimentarea sub flamura verde, a plecat la Paris (cu o bursă a statului francez, alături de Emil Cioran și Eugen Ionescu), pentru a-și completa cunoștințele, iar la doi ani după revenirea în țară, în 1940, și-a luat doctoratul în filosofie. În același an, Noica era numit referent de filosofie la Institutul Româno-German din Berlin, unde avea să activeze până în 1944. În cei patru ani trăiți în capitala Germaniei, se presupune că el ar fi fost îmbătat de legionarism și nazism. Ce-a urmat după instalarea secerii și a ciocanului în fruntea popoarelor est-europene, e cunoscut, noi, în continuare, vom încerca să schițăm, sub îndrumarea criticului literar Paul Cernat, portretul lui Noica așa cum s-a conturat el în oglinda timpului: multiplu fațetat.
As în traducerea romanelor polițiste
„Cel mai important filosof autohton după Dimitrie Cantemir, dar înaintea lui Lucian Blaga și Mircea Florian, Constantin Noica și-a dat adevărata măsură în anii ceaușismului, după ce în anii de închisoare și-a pierdut dinții (inclusiv politici), l-a citit integral pe Marx și a trecut prin episoade mai mult decât delicate. Blocat ca universitar după 1944, în favoarea teatrologului Ion Zamfirescu, a devenit cel mai influent profesor informal de filosofie, mai întâi în locuința de la Andronache, în domiciliul obligatoriu de la Câmpulung Muscel și în cabana de la Păltiniș, pe modelul lui Martin Heidegger, dar deasupra Rășinarilor lui Cioran. De vechiul amic îl leagă multe, dincolo de parcursul divergent. Inclusiv schimbul epistolar de pomină, care a dus la procesul politic din 1958” – a apreciat Paul Cernat, profesor la Facultatea de Litere (Universitatea din București). Îi cedăm mai departe cuvântul: „Există, de fapt, mai mulți Noica: primul e literar și monden, traducător de romane polițiste împreună cu soția englezoaică Wendy. Al doilea e filosoful cartezian, virat spre idealism, dar la confluența cu filosofia existențială, conferențiar radiofonic seducător, dar și militant legionar de ultimă oră, halucinat de fantasma purității etice. Al treilea – subteranul tolerat și reprimatul, în condiții despre care s-au scris deja cărți și s-au publicat dosare labirintice. Al patrulea – recuperatul supraviețuitor «prin cultură» și apologet al performanței culturale, agent de influență al regimului pe lângă vechii prieteni exilați și disputat pe fronturile Războiului Rece între anticomuniștii liberal-conservatori și naționaliștii protocroniști”.
Critic literar, poet, prozator
Care dintre aceste imagini suprapuse e agreată astăzi când vine vorba de gânditorul din Vila 12 de la Păltiniș? Din nou, Cernat: „Adept al filosofiei de catedră în tinerețe, a evoluat, sub presiunea istoriei, către modelul înțeleptului în multe. Imaginea sa rămâne, în parte, tributară celei construite de discipoli prin «Jurnalul de la Păltiniș», «Epistolar» ș.a. (aproape toți discipolii îl vor «trăda», într-un fel sau altul). Noica și-a ocultat la bătrânețe biografia (pe motiv că adevărata sa biografie ar fi ideile), dar a avut o viață spectaculoasă. În numele Culturii, a întors, tot la bătrânețe, spatele politicului, dar s-a aflat mereu în miezul lui. A disprețuit ca «frivolă» literatura, dar prestigiul său a fost construit pe scena literară a anilor ’70-’80”. Și o altă față a lui Noica: „În tinerețe era cât pe ce să devină un bun critic literar. De fiecare dată când s-a ocupat, mai târziu, de scriitori (vezi excelentul eseu despre problema morții la Marin Preda – alt teleormănean, dar țăran –, dar și eseurile celebre despre Eminescu, Cantemir ș.a.) a dat clasă multor critici profesioniști (regretabilă rămâne totuși aversiunea față de Caragiale)”, mai specula Paul Cernat. Imediat (și) o nuanță colorată a „fotografiei” lui Noica: „Poemele filosofice, inclusiv cele târzii dedicate iubitei Sanda Stolojan, nu-s rele. Primul Noica avea umor, verb, spirit. A scris chiar și despre «Jurnal de sex» al lui Geo Bogza (la bătrânețe i-a editat, postum, fratelui Alexandru Bogza, fost legionar, un fragment din tratatul filosofic)”. Al doilea Noica? „Cel din «Mathesis», «Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz și Kant», «De caelo» sau «Schiță despre istoria lui Cum e cu putință ceva nou» – a evidențiat Paul Cernat –, traversează naționalismul legionar pe care Noica îl sublimează după 1965, pe coordonatele umaniste ale socialismului național. «Sentimentul românesc al ființei», cu splendidul eseu despre «Tinerețe fără bătrânețe», «bate» mai mult către Unamuno și Vulcănescu decât spre Heidegger. Încercările speculative de a da o ontologie a românescului pornind de la spiritul limbii sunt discutabile, dar proza lor de idei e remarcabilă (ca și însemnările din jurnalul filosofic)”. Impresionantă viziune, din care răzbate un Noica extrem de dens, de complex!
Vulnerabil, iluzionat, ambiguu
Ultimele acuarele marca Cernat: „Eminent traducător din Platon, Aristotel, Descartes și Kant, lui Noica i s-au reproșat, printre altele, pasivitatea complice a supraviețuirii prin cultură, lipsa preocupărilor etice, naționalismul antimodern, aversiunea pentru filosofia analitică și ostilitatea frustrată, în numele religiei Culturii, față de un Occident ingrat și consumerist, deși în România anilor ’80 «se murea de foame»”. Reproșuri întemeiate? „Vulnerabil, iluzionat, ambiguu, Noica a fost un constructor cultural generos și un apărător de calibru al umanismului tradițional”, a încheiat Paul Cernat.
O relație strânsă cu Serviciile
Constantin Noica a avut parte (dinspre Securitate) de un dosar penal, două de spionaj, un dosar de obiectiv, unul de urmărire informativă, cu numele conspirativ „Nica Dan” (perioada de până la 1978), un dosar de problemă şi altele două de urmărire informativă (din 1979 până la moartea sa). De altfel, Dosarul nr. 15156 din Fondul informativ al Arhivei Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii – care l-a vizat direct –, numără nu mai puţin de 14 volume, în condițiile în care acoperă doar perioada 1965-1978!
1973 a fost anul în care Noica i s-a adresat unui ofițer al „Serviciilor” cu următoarele cuvinte: „Nu mă jenez să am legături cu Securitatea, pentru că eu ştiu că sunt cu inima curată”
Arestat la 11 decembrie 1958 şi condamnat, în faimosul proces „Noica-Pillat”, la 25 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale”, filosoful a fost graţiat la 8 august 1964
„Nu există fericire decât după 60 de ani, când nu mai vrei nimic, când niciun calcul impur nu te mai încearcă şi când totul e permis (dacă mai poţi) şi totul e din nou nevinovat, ca în ceasul prunciei”, Constantin Noica
„Ca filosof și eseist, Noica e un creator de limbaj”, Paul Cernat, critic literar