Ştiţi cum mă numesc, Ionuţ Bălan. Prietenii îmi vor spune: „Te-a tâmpit de tot Facebook-ul, ai ajuns în asemenea hal de narcisism că te-ai apucat să scrii despre tine!”.
Da, numai că scriu despre mine pentru că mi se pare că port un nume care nu e politically correct. Şi atunci aş putea să duc lucrurile în zona normalităţii, ca să nu generez ulterior conflicte. Aşa că dacă mi-aş zice, în loc de Bălan, Baranga, Graur sau Zaharescu, aş scăpa. Asta cu precizarea că aceia pe care-i cheamă Albu sau Albulescu, nume ce vin nu din albul rusesc belyy, ci din albus-ul latin, e posibil ca, pe viitor, să aibă probleme mai mari.
Mărturisesc că m-am gândit prima oară la chestiunea asta, filosofic. De ce albul mută primul la şah şi tenisul e sportul alb, precum porumbelul păcii.
După care, fiindcă respectivul sport a rămas alb doar pe iarba britanică, la Wimbledon, mi-am amintit de cartea englezoaicei Agatha Christie: „Ten Little Niggers”, cu titlu de cântecel, dar care nu i-a oprit pe promotorii curentului corectitudinii politice să-l cenzureze, iar piesa de teatru după romanul ei să se numească: „Şi din 10 n-a mai rămas niciunul.” Chiar dacă, în Cartea Recordurilor, Agatha Christie apare ca fiind cel mai vândut scriitor al tuturor timpurilor, alături de William Shakespeare, iar „ Zece negri mititei” e cartea sa de referinţă.
Mai departe, de la „Ten Little Niggers” şi sportul alb, am ajuns la arbitrul de fotbal Colţescu ca determinant să-mi schimb numele. El a încercat să identifice pe cineva rapid pe teren, servindu-se de caracteristicile rasiale şi a ieşit un mare scandal. Ce să mai vorbim de Ilie Năstase, care chiar a făcut unele glumiţe, interpretate ca rasiste, când a spus că însărcinata Serena Williams va face un copil ciocolată cu lapte?
Înainte de epoca politically correct, prin anii ’70, Ilie Năstase - liderul clasamentului ATP - înjura arbitrii sau ștergea tușele din var ale terenurilor și nimeni nu-l lua în serios. El făcea deliciul publicului. Era altfel decât în perioada actuală în care politicul și marketingul au pus stăpânire pe sentimentele oamenilor și le spun când să râdă și când să plângă.
Singurul care îşi mai permite comentarii acide fără a fi penalizat este prințul consort Philip, soțul reginei Elisabeta a II a Marii Britanii.
El i-a spus, în 2003, preşedintelui Nigeriei, Olusegun Obasanjo, îmbrăcat într-un costum tradiţional: „Arătaţi de parcă v-aţi pregăti de culcare”. Unei trupe de dansatori de culoare, în 2009: „Sunteţi toţi din aceeaşi familie?”. „Încă aruncaţi cu suliţe unii în alţii?”, l-a întrebat pe un aborigen în timpul unei vizite în Australia, în 2002. Şi i s-a adresat, în 1998, unui student britanic revenit dintr-o călătorie în Papua Noua Guinee: „Deci aţi reuşit să scăpaţi nemâncat?”.
Umorul princiar pare a fi conectat la absurdul cotidian. El sesizează în comportamentul membrilor societății ridicolul, lipsa de coerență, dar și a celor 7 ani de acasă. Asta însă cu precizarea că rândurile de față nu doresc neapărat să tranșeze chestiunea simțului umorului, ci doar să atragă atenția asupra diferenței dintre corectitudine și corectitudinea politică.
Dar poate că încercarea de a pune la colţ monarhia britanică şi Regatul Unit, în general, e legată de faptul că acelora care i-au pus gând rău le lipseşte simţul umorului şi iată un motiv extrem de serios să-mi schimb numele.
Sigur că ar exista o cale de compromis. În loc să dăm jos statuile lui Cristofor Columb şi ale altor personalităţi asimilate cu negustorii de sclavi, nu mai bine ridicăm şi unele ale lui Hitler?