Astăzi, aniversăm 110 de ani de la nașterea lui Corneliu Coposu, fostul președinte al PNȚCD, unul dintre puținii oameni politici autentici pe care i-a avut România postdecembristă. A fost un model de om politic, modest, cu spirit de sacrificiu, cu moralitate, dar și cu simțul luptei pentru adevăr și dreptate, nu în ultimul rând o personalitate tenace. După 17 ani și jumătate de temniță grea în închisorile comuniste, Corneliu Coposu a avut puterea să-și ierte torționarii.
Oare cum ar fi arătat România dacă ar fi avut un președinte autentic, patriot, integru și demn precum Corneliu Coposu, care definea astfel ”patriotismul”:” Patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afişarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru ţară, un om care este decis ca în interesul ţării să-şi sacrifice propria existenţă nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta.“
În aceste vremuri, când pe politicienii români i-a lovit ”sindromul patriotismului”, pe care l-au adoptat doar ca mod de manipulare politică, adevărata esență a patriotismului, așa cum a fost definită de Corneliu Coposu, pare să fie uitată și neglijată.
Astăzi, patriotismul nu mai este simțit ca fiind o valoare autentică și profundă, ci un instrument de manipulare și oportunism. Astăzi nu putem decât să vorbim despre hazardul și iresponsabilitatea cu care politicienii își desfășoară activitatea, care în loc să acționeze în interesul națiunii și al cetățenilor, par să joace jocuri de noroc cu viitorul țării, fără a ține cont de consecințele reale ale deciziilor lor. Politicienii de astăzi sunt fragili și neserioși, mai interesați de imagine și de câștiguri personale decât de binele public, ceea ce ne ridică întrebări cu privire la integritatea lor morală și competența profesională. Această situație devine alarmantă deoarece, prin jocurile lor politice, acești lideri pot periclita soarta țării și viețile cetățenilor, iar manipularea conceptului de patriotism pentru câștiguri politice temporare poate duce la diviziuni sociale, pierderea încrederii în instituții și deteriorarea democrației. Este nevoie de un leadership autentic și responsabil, care să pună pe primul loc interesele naționale reale, nu doar să mimeze patriotismul pentru beneficii personale sau de partid. Astăzi, acum, este nevoie să facem apel pentru o reflecție critică asupra clasei politice și pentru o implicare activă a cetățenilor în viața politică, pentru a ne asigura că patriotismul nu devine doar un paravan pentru jocuri de culise.
Corneliu Coposu s-a născut la 20 mai 1914, în comuna Bobota din județul Sălaj, dintr-o familie de preoți greco-catolici, patrioți, Grigore Coposu, bunicul său, a fost protopop, unul dintre apropiații lui Gheorghe Pop de Băsești, luptător pentru autonomia Transilvaniei și pentru obținerea drepturilor suplimentare pentru românii din Transilvania aflată în Austro-Ungaria, aflându-se printre politicienii români condamnați la închisoare pentru susținerea Memorandumului, în cadrul procesului memorandiștilor de la Cluj în 1894. Tatăl său, Valentin Coposu, a fost și el protopop greco-catolic, participant la Marea Adunare de la Alba-Iulia din 1918, dar și prieten cu Iuliu Maniu, personalitatea marcantă care i-a influențat cariera politică lui Corneliu Coposu.
După ce a absolvit școala primară din comuna natală Babota, Corneliu Coposu a urmat cursurile liceului Sfântul Vasile cel Mare din Blaj. La vârsta de 16 ani, în 1930, a fost admis la Facultatea de Drept din Cluj, obținând titlul de doctor în drept în 1937. Corneliu Coposu a colaborat cu diferite reviste și ziare apropiate formațiunii PNȚ. În 1935 a fost ales președinte al Organizației Tineretului Universitar a Partidului Național Țărănesc Cluj, ulterior fiind numit secretar personal al lui Iuliu Maniu, dar și responsabilul de siguranța liderului țărănist, mai ales în contextul asasinatelor comise de legionari. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost unul dintre liderii țărăniști care erau la curent cu negocierile dintre Iuliu Maniu și reprezentanții statelor occidentale, negocieri care aveau drept scop găsirea unei soluții pentru ieșirea României din război. Într-un astfel de context care a avut loc la Constanța, în 1941, Corneliu Coposu a cunoscut-o pe Arlette, fiica generalului Ioan Marcovici, cei doi căsătorindu-se după numai un an.
Din 1940 a devenit secretar politic al liderului partidului. În perioada 23 august – 6 noiembrie 1944 a fost director de cabinet la Președinției Consiliului de Miniștri, iar în 1945 a devenit președinte al filialei P.N.Ț. Sălaj, primind mandatul de delegat la reinstalarea activității autorității românești în Transilvania de Nord. Ascensiunea sa în cadrul partidului nu s-a oprit aici, fiind ales secretar general adjunct, iar în 1946 a devenit secretar al Delegației Permanente, care la acea vreme era forul conducător al partidului.
Regele Carol al II-lea, cunoscut pentru autoritarismul său și tendințele de centralizare a puterii, a intrat în conflict cu liderii PNȚ, partid condus de Iuliu Maniu. Maniu, un politician de o probitate morală incontestabilă, care a devenit ținta regelui în contextul unui scandal de corupție cunoscut sub numele de ”Afacerea Skoda”. În această afacere, Romulus Boilă, nepotul lui Iuliu Maniu, a fost implicat într-un proces de corupție. Corneliu Coposu, secretar personal al lui Iuliu Maniu, a fost arestat sub acuzația că deținea documente compromițătoare care indicau intenția regelui de a-l implica pe Iuliu Maniu în scandalul respectiv. Aceste documente, dacă ar fi fost făcute publice, ar fi arătat tentativa regelui de a-și elimina politic adversarii prin mijloace neetice. Arestarea lui Corneliu Coposu a dus la o condamnare rapidă de trei luni și o zi de închisoare pentru lezmajestate. Această condamnare a fost deliberată: o pedeapsă de exact trei luni ar fi necesitat suspendarea sentinței, dar Regele Carol al II-lea dorea cu orice preț să-l vadă pe Corneliu Coposu în spatele gratiilor. Detenția sa a fost, însă, neobișnuită și poate fi descrisă ca suprarealistă. În loc să fie tratat ca un deținut obișnuit, ușa celulei sale rămânea deschisă, el beneficia de un pat special, își comanda mâncarea de la un restaurant și era servit de un chelner. Acest tratament privilegiat subliniază ironia situației și încercarea de a-l discredita prin încarcerare. În timpul scurtei sale detenții, Corneliu Coposu a întâlnit-o pe Ana Pauker, o lideră comunistă condamnată pentru activități ilegale, o întâlnire semnificativă pentru că, ani mai târziu, când Ana Pauker a devenit ministru de Externe al României, cei doi s-au reîntâlnit la Palatul Regal. Într-o discuție memorabilă, Ana Pauker l-a întrebat pe Corneliu Coposu dacă și-a schimbat convingerile, dat fiind că fusese condamnat pentru lezmajestate. Răspunsul său a fost pe atât de memorabil pe cât a fost de incisiv: ”Nu, doamnă, mi-am schimbat Regele!”
Episodul „Afacerea Skoda” și arestarea lui Corneliu Coposu reflectă lupta pentru integritate și justiție într-o perioadă marcată de autoritarism și manipulare politică. Coposu a demonstrat prin atitudinea sa că adevăratele valori nu pot fi alterate de presiuni externe, iar răspunsul său către Ana Pauker rămâne un testament al curajului său moral. Într-o epocă în care patriotismul era adesea manipulat, Corneliu Coposu a reușit să își păstreze demnitatea și să continue să lupte pentru valorile democratice, lăsând o moștenire durabilă în istoria României.
Corneliu Coposu s-a aflat în permanență lângă mentorul său, Iuliu Maniu, în eforturile de a-l convinge pe mareșalul Antonescu să accepte părăsirea alianței cu Germania Nazistă. În orele complicate din preajma loviturii de la palat din 23 august 1944, Corneliu Coposu l-a apărat atunci când soldații germani au deschis focul în direcția apartamentului unde se ascundea liderul țărănist, l-a însoțit la discuțiile cu reprezentanții celorlalte facțiuni politice, sau și-a riscat viața salvându-l pe Iuliu Maniu din Sala Tronului în timpul bombardamentului german asupra Palatului Regal din București.
După înlăturarea lui Antonescu, Corneliu Coposu și-a reluat activitatea publicistică și politică, de secretar personal al lui Iuliu Maniu, iar din 1945 a ocupat funcția de secretar general adjunct al partidului. A fost defăimat de presa procomunistă a vremii, dar și cercetat de Siguranță pentru presupusa implicare în manifestația promonarhistă din 8 noiembrie 1945 din Piața Palatului. Pe 14 iulie 1947, după eșecul acțiunii de la Tămădău, în urma căreia mai mulți politicieni PNȚ au încercat să fugă în occident, Corneliu Coposu a fost arestat alături de ceilalți lideri țărăniști. Ulterior, după trei ani, a fost arestată și soția sa, Arlette, și condamnată la 14 ani de închisoare.
Corneliu Coposu a fost încarcerat inițial la Ministerul de interne, ulterior a fost transferat la Malmaison, unde a fost anchetat și torturat. Marele om politic a fost întemnițat timp de opt ani fără să fi fost condamnat, doar ultimii ani fiind acoperiți de internări administrative dictate direct de Securitate. Abia în 1955 a fost judecat de Tribunalul Militar București, fiind găsit vinovat de „activitate intensă contra clasei muncitoare”, motiv pentru care a primit o condamnare de 15 ani la muncă silnică.
De-a lungul celor 15 ani de carceră, Corneliu Coposu a cunoscut atât lagărele de muncă de la Ministerul de interne, cât și închisorile Malmaison, Văcărești, Craiova, Aiud, Bragadiru, Rahova, Popești Leordeni, Jilava, Gherla, Pitești, Capul Midia, Poarta Albă și, nu în ultimul rând, Râmnicu-Sărat. Ultimii cinci ani de detenție i-a petrecut la penitenciarul Râmnicu Sărat, numită și „închisoarea tăcerii”, singur în celulă, fără să aibă posibilitatea de a comunica cu alți deținuți, iar acest lucru și-a lăsat amprenta asupra lui Corneliu Coposu care, după eliberare, avea dificultăți de exprimare. Condițiile greu de imaginat în care și-a petrecut această perioadă de timp și torturile fizice și psihice și-au pus amprenta asupra sa, astfel că dacă la arestarea sa Corneliu Coposu avea 114 kg, la eliberare, mai avea doar 51 kg.
Corneliu Coposu a fost închis inclusiv în penitenciarul de la Piteşti, unde deţinuţii politici erau majoritatea studenţi sau membri ai Partidului Naţional Ţărănesc ori ai Partidului Naţional Liberal (PNL), și unde erau „reeducaţi“ prin metoda numită „Autodemascare“, prin care deţinuţii erau puşi să-şi mărturisească păcatele, iar pentru a trece mai uşor de această „probă“, ajungeau să inventeze tot soiul de grozăvii.
După expirarea condamnării, în 1962, Corneliu Coposu a primit alți doi ani de domiciliu obligatoriu în comuna Rubla din Bărăgan, deoarece autoritățile l-au considerat în continuare un oponent periculos. În 1964, odată cu decretul de grațiere, Coposu s-a întors în București, lucrând ca munictor necalificat în domeniul construcțiilor. Tot atunci, după 14 ani, a fost eliberată și soția sa, diagnosticată cu cancer, care a decedat un an mai târziu.
Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a propus să devină jurist al Consiliului de Stat, dar Coposu a refuzat. Ulterior liderul comunist i-a propus să îl reabiliteze pe Iuliu Maniu, răspunsul lui Corneliu Coposu fiind că Iuliu Maniu ar fi mai în măsură să îi reabiliteze pe comuniști. Din cauza acestei atitudini, el s-a aflat în vizorul Securității în permanență, dosarul său de urmărit având 38 de volume în arhivele CNSAS.
Până în decembrie 1989, Corneliu Coposu a fost urmărit de Securitate, dar cu toate acestea a perpetuat clandestin spiritul Partidului Național Țărănesc, iar în 1987 a reușit să afilieze PNȚ-ul la Internaționala Creștin-Democrată. Imediat după 22 decembrie 1989, Coposu a reînființat Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat, fiind ales președinte, și a devenit liderul opoziției democrate împotriva formațiunii lui Ion Iliescu – Frontul Salvării Naționale. Inițiator al coagulării formațiunilor democrate în confruntarea politică, în 1991, a fost ales președinte al Convenției Democrate Române. Meritele sale politice au fost recunoscute și în străinătate, fiind distins cu cea mai înaltă decorație a Republicii Franceze, Ofițer al Legiunii de Onoare.
La 1 decembrie 1990, la Alba Iulia, a avut loc prima sărbătoare a Unirii de la 1918 de după căderea comunismului, unde Corneliu Coposu a fost huiduit cu toate că era considerat urmașul lui Iuliu Maniu, promotorul alipirii Transilvaniei la România, dar și faptul că era descendentul unei familii greco-catolice care luptase pentru Unire.
Corneliu Coposu: ”Onorată Adunare Naţională, românii din Transilvania au trăit veacuri lungi şi grele prin puterea credinţei şi a conştiinţei în dreptul lor de stăpânire împărţiţi între patru împărăţii, dar n-au fost despărţiţi niciodată în sufletul, în tradiţia şi în limba lor.”
Corneliu Coposu a plecat dintre noi la 11 noiembrie 1955 și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu Catolic fără funeralii naționale, dar a fost condus pe ultimul drum de sute de mii de oameni, moartea sa influențând victoria Convenției Democrate în alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996.
Testamentul politic a lui Corneliu Coposu a fost scris, pe patul de spital, în noaptea de 24 spre 25 iulie 1994, în dimineaţa zilei de 25 iulie acesta urmând să fie supus unei intervenţii chirurgicale pe care, cu câteva ceasuri înainte, o simţea ca fiind cea care îi va aduce sfârşitul: “S-ar putea ca intervenţia chirurgicală să-mi fie fatală”.
Testamentului politic al lui Corneliu Coposu
“În momentele de răscruce, care învederează scadenţele inevitabile şi rigoarea fără excepţii a legilor firii, oamenii au deprinderea de a schiţa intenţii sau dorinţe care să supravieţuiască dispariţiei lor. Neavând nici o avere sunt scutit de obligaţia de a da destinaţie unor “bunuri”. Tot ce am, aproape nimic, rămâne la dispoziţia surorilor mele dragi, Flavia Bălescu şi Rodica Coposu, care vor şti cui şi cum să facă parte de amintiri din obiectele ce mi-au aparţinut. Îmi reproşez că sub presiunea continuă a evenimentelor şi obligaţiilor, nu am reuşit să exhum osemintele tatălui meu de la Coşlar şi să le reînhumez lângă mama, la Bucureşti.
Deasemenea nu am reuşit să organizez micro-cimitirul de lângă biserica din Bobota, unde odihnesc strămoşii familiei. Sper că surorile mele vor reuşi să facă faţă acestei pioase obligaţii. Doresc să fiu înmormântat fără pompă, fără cuvântări, în cimitirul din Bucureşti. Conducerea Partidului Naţional Ţărănesc trece sub jurisdicţia lui Ion Diaconescu, primul vicepreşedinte. Nădăjduiesc sincer ca toţi prietenii politici să-i dea concursul, să-l sprijinească şi să contribuie la consolidarea Partidului. Blestemul lui Iuliu Maniu şi al lui Ion Mihalache se va abate asupra celor care, profitând de provizorat, vor încerca, prin mijloace neloiale, să-şi valorifice veleităţile.
Generaţia veche, din care fac şi eu parte, şi-a făcut cu prisosinţă datoria. Ultima ei obligaţie este, ca prin seninătate şi înţelepciune, să predea ştafeta generaţiilor viitoare. Îmi pare rău că nu am ajuns să conduc eu această operaţiune firească. Sper că se va realiza fără convulsiuni. Frământările din trecut ale generaţiilor apuse trebuie să ne servească drept învăţământ. Au fost mulţi orgolioşi care au experimentat desprinderea din Partid, în ideea că vor realiza înfăptuirile visate(Vaida, Stere, Iunian, Lupu, Călinescu). I-a înghiţit pe toţi istoria, iar partidul a rămas. Soarta dizidenţilor şi a fripturiştilor e pecetluită. Din păcate, oamenii nu ţin seama de experienţele din trecut. Am încredere că Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat va fi cel mai puternic partid politic al României de mâine. Am încredere în viitorul României. Cred că această catastrofă a ultimelor decenii, comunismul, s-a prăbuşit iremediabil. Cred că în România se vor instaura instituţiile democratice. Cred că restaurarea monarhiei este salvarea noastră.
Mă socotesc obligat să adaug câteva rânduri din inimă:
Recunoştiinţa mea fără margini pentru scumpii mei părinţi, care m-au învăţat să deosebesc binele de rău, să fiu cinstit, să urăsc minciuna şi făţărnicia, să lupt cu onestitate pentru idealul ce mi-am propus, să înfrunt toate vicisitudinile pentru idealul pe care-l servesc. Gratitudine surorilor mele, care s-au sacrificat pentru mine, care mi-au fost suport moral, care n-au precupeţit nici osteneală, nici sacrificii, în interesul meu. O caldă şi fermă adiere de curaj de dincolo de mormânt pentru Uchi şi Rodi.
Afecţiune deplină şi preţuire pentru prietenul bun de bucurii şi necazuri Nelu Diaconescu. Îi urez norocul şi prestigiul cu care îl îndreptăţesc calităţile şi onestitatea lui. Printre cei mai apropiaţi, mai sinceri şi mai loiali prieteni, de care mă leagă un trecut plin de afecţiune şi sinceritate, cel dintâi este Bani Ghica, gentlemenul prezent în toate momentele grele, omul de temei pe care te poţi sprijini. Nu poate fi uitat din însemnarea gratitudinii Mişu Barcan, prieten sincer şi devotat care mi-a făcut infinite servicii. Doctorul Michael Baican din Germania a fost alături de mine în cele mai grele împrejurări. Ajutorul lui este de nepreţuit. Cred că a cheltuit o avere cu “reparaţiile capitale” spre care m-a îndrumat. Eternă recunoştiinţă. Nu pot să nu menţionez devotamentul sincer, corectitudinea şi loialitatea celor de la secretariat, oameni de temei, care m-au sprijinit efectiv, prin muncă, încredere şi afecţiune: Mihaela, Cristina, Cristinica, Nadia, Felicia, Mircea, Costică. Tuturor recunoştiinţă. Desigur că prietenia, aprecierea şi simpatia mea se îndreaptă către zeci şi sute de persoane apropiate, pe care nu le mai enumăr. Leg mari speranţe de activitate politică viitoare de tinerii mei prieteni, de a căror carieră viitoare am încercat să fiu preocupat: Costin Borc, Ionuţ Muntean, Ionuţ Gherasim. Le prevăd un viitor bun. Simpatia mea pentru tânăra generaţie de parlamentari, a căror promovare a fost benefică pentru Partid: Lepşa, Mureşan, Dunca, Ionescu, Opriş şi ceilalţi. Multă încredere în rodajul şi afirmarea supleanţilor noştri.Cred că forţele partidului trebuie împrospătate prin integrarea unor valori de necontestat, care vor fi benefice pentru dezvoltarea ulterioară a formaţiei noastre. Mă gândesc la Emil Constantinescu, George Şerban, Laurenţiu Ulici, Doctor Nae Constantinescu, Romulus Rusan.
Epilog
S-ar putea ca intervenţia chirurgicală să-mi fie fatală.
Câteva concluzii finale: cred că mi-am făcut datoria faţă de ţară, faţă de conştiinţa mea. Nu cred că am să-mi reproşez vinovăţii majore. Am căutat să-mi respect principiile, angajamentul ideologic şi toate acţiunile născute din dragoste de Patrie şi de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aş proceda la fel, chiar ţinând seama de perspectiva anilor de puşcărie, de suferinţele îndurate. Sunt convins că politica este o activitate morală şi nu poate fi delimitată de etică şi de onestitate. Am preţuit întotdeauna oamenii cinstiţi şi leali şi am avut strângere de inimă atunci când prin forţa împrejurărilor am fost obligat să lucrez sau să fiu în preajma lichelelor şi a oamenilor fără caracter. Am detestat pe cei care negociază principiile, deoarece cred că nu este îngăduit să faci compromisuri care schimbă esenţa obiectivelor pentru care militezi. Politica nu poate fi acceptată ca mijloc de promovare al intereselor proprii. Serviciile pe care le aduce, dezinteresat, trebuie să servească poporul, comunitatea, interesele generale. Am cunoscut şi detestat, din prima tinereţe, materialismul istoric şi dialectic, concepţiile marxiste, tezele lui Engels, isprăvile lui Lenin. Cred că era comunistă, impusă ţării noastre după al doilea război mondial, a fost cea mai mare catastrofă din istoria românească. Nu ştiu în câtă vreme vom recupera stagnarea malefică pe care ne-a impus-o. Dacă aş fi întrebat în ziua judecăţii despre urmele pe care le lasă străduinţele mele de o viaţă, aş răspunde fără ezitare că mă socot cel puţin co-ostenitor la supravieţuirea Partidului Naţional Ţărănesc, peste cele aproape cinci decenii de teroare; că mă felicit pentru integrarea (cu câte riscuri) Partidului în Internaţionala Creştin-Democrată(1987) într-o epocă de cumplită persecuţie şi supraveghere poliţienească; în noaptea Revoluţiei din decembrie am relegalizat Partidul, scriptic desfiinţat în iulie 1947 ( în realitate funcţionând clandestin chiar şi în puşcării); am redeschis, cu dificultate, ajutat de un mănunchi de oameni vrednici pe care suferinţele nu i-au descurajat, drumul lui Maniu şi Mihalache , peste un hău de patruzeci şi cinci de ani, plin cu osemintele martirilor care au înfruntat cumplita viitură rusă-comunistă; (Partidul Naţional Ţărănesc, cu definiţia pe care i-am adăugat-o “Creştin-Democrat” a fost înscris primul, cu nr. 1 la Tribunalul Bucureşti, în registrul formaţiunilor politice); prin eforturi susţinute şi osteneli necântărite, prin deplasări obositoare şi demersuri repetate, am reuşit să integrez Partidul în conclavul formaţiunilor politice respectate şi respectabile ale Occidentului, marcând o prezenţă europeană cu doi ani înaintea încercărilor oficiale de adeziune la civilizaţia continentală; am stabilit legături de colaborare cu cele mai importante personalităţi de decizie din apus şi am obţinut preţuirea şi ajutorul moral şi material al acestora. Partidul nostru este în prezent factor important în Uniunea Europeană Creştin Democrată, în Internaţionala Creştin Democrată, în Uniunea Partidelor Populare – iar organizaţiile noastre speciale(de tineret, muncitori, femei) fac parte din organismele internaţionale ale categoriilor respective. Am avut satisfacţia de a fi invitat în capitalele occidentale, de a lega dialoguri cu şefii de stat şi prim-miniştrii statelor occidentale, cu şefii electivi şi exponenţii de căpetenie ai ţărilor democrate din Europa şi Statele Unite. În toate acţiunile întreprinse am militat nu numai pentru interesele subiective ale Partidului pe care-l reprezentam, ci şi pentru prestigiul şi interesele ţării. Am fost întotdeauna mândru de calitatea mea de român, cu toate că mi-am etalat, dintr-o decenţă explicabilă, patriotismul, nici nu am făcut paradă demagogică de naţionalism. Am avut satisfacţii şi decepţii. Îmi pare bine că decepţiile, cauzate de lichelismul, lipsa de loialitate şi incorectitudinea unor oameni apropiaţi nu m-au demoralizat. Permanentele agresiuni fizice şi morale ale căror ţintă am fost vreme de o jumătate de secol, probabil că mi-au consolidat rezistenţa şi facultatea de a trece, cu oarecare înţelepciune, peste dovezile de ingratitudine şi “lucrăturile clandestine” încropite cu vicleşug împotriva mea. Cred că am fost cel mai calomniat om politic din zilele post-revoluţionare. Intransigenţa mea, refuzul compromisurilor anti-morale şi fermitatea unor atitudini devotate intereselor ţării, nu au făcut casă bună cu practica aproape generalizată a poltroniei, a complexului relei credinţe, a corupţiei şi a politicianismului asiatico-oriental. De aceea am fost identificat ca inamic de căpetenie al încercărilor de “restaurare nostalgică a epocii de dinainte de evenimente.” Nu cred că acţiunea viguroasă de demonetizare, întreprinsă pe toate planurile împotriva mea, a dat sau va da rezultate. De altfel, ce le-aş putea reproşa celor pe care însăşi existenţa mea îi proiectează spre băncile acuzării? Reproş îndreptăţit aş putea avea doar celor racolaţi pentru această murdară deprindere, din rândul prietenilor proprii. Dacă până cândva se va face procesul comunismului( înţeleg procesul celor care au contribuit, în concret, la dezastrul ţării, rândurile de faţă ar putea servi ca argument în instanţă, în favorul celor încriminaţi. Anume: oamenii( sau sub-oamenii) care s-au pretat la acţiunile degradante ce li se vor pune în sarcină( teroare, asasinate, torţionări, persecuţii criminale) nu trebuie să fie pedepsiţi, ci internaţi în ospicii. Din partea-mi i-am iertat pe toţi, inclusiv pe cei care m-au chinuit prin toate metodele asiatice de teroare fizică şi morală, de toate crimele şi păcatele pe care le-au făcut. I-am iertat şi pe cei care s-au întrecut într-o condamnabilă competiţie a calomniei şi defăimării. Sunt oameni cu sufletele corupte, care nu mai pot fi recuperaţi de societatea onestă a României viitoare. Ispăşirea acţiunii lor mercenare se va solda cândva prin remuşcări tardive. Cred că am făcut tot ce mi-a stat omeneşte în putere să îndeplinesc legatul testamentar primit în celula nr. 2 de la Malmaison, în octombrie 1947, de la Iuliu Maniu. (“Eu nu voi supravieţui. Voi, care veţi scăpa de iadul comunist, aveţi datoria să duceţi mai departe drapelul glorios al Partidului nostru, în interesul României viitoare! “). Cu sentimentul că am căutat să duc la îndeplinire acest legat, chiar şi în condiţii deosebit de dificile, îl trec în sarcina generaţiei tinere a Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat.
Cu credinţa în Dumnezeu şi în viitorul neamului românesc, înainte
Corneliu Coposu
Hemer, noaptea de 24/25 iulie 1994”.
Corneliu Coposu a dorit să fie: “înmormântat fără pompă, fără cuvântări în cimitirul din Bucureşti”, iar conducerea Partidului Naţional Ţărănesc să treacă “sub jurisdicţia lui Ion Diaconescu. Nădăjduiesc sincer ca toţi prietenii politici să-i dea concursul, să-l sprijinească şi să contribuie la consolidarea Partidului. Blestemul lui Iuliu Maniu şi al lui Ion Mihalache se va abate asupra celor care, profitând de provizorat, vor încerca, prin mijloace neloiale, să-şi valorifice veleităţile”, iar “generaţia veche să predea ştafeta generaţiilor viitoare”.
Cu credinţa în Dumnezeu şi în viitorul neamului românesc, înainte! Corneliu Coposu”.
În tumultuoasa istorie politică a României, puține personalități au reușit să se impună cu aceeași forță morală și claritate a principiilor precum Corneliu Coposu. Singurul om politic ale cărui discursuri, articulate într-un limbaj de o rezonanță biblică, nu puteau fi disecate și interpretate în moduri ambigue, Coposu a fost un reper de verticalitate într-un peisaj politic adesea marcat de demagogie și superficialitate. Corneliu Coposu se distinge prin faptul că discursurile sale nu puteau fi considerate simple retorici patriotarde, golite de conținut, așa cum sunt adesea discursurile politicienilor de ieri și de astăzi. Vorbele lui aveau o putere și o claritate ce derivau dintr-o profundă convingere morală și dintr-o cunoaștere profundă a valorilor democratice. Într-o eră în care multe declarații politice sunt manipulate și răstălmăcite, discursul lui Coposu rămânea ferm și clar, un adevărat testament al onestității și al angajamentului său față de adevăr.
Corneliu Coposu a fost sobru și dârz, iar verticalitatea sa morală a fost o constantă în cariera sa, de la tânărul secretar al lui Iuliu Maniu, până la liderul PNȚCD în perioada post-comunistă, iar modestia sa nu era doar o trăsătură personală, ci o alegere deliberată de a trăi și de a acționa în acord cu valorile sale democratice. Corneliu Coposu a fost un adevărat pionier în lupta pentru democratizarea societății românești. Deși prea puțin cunoscut și poate și mai puțin înțeles în timpul vieții sale, contribuția sa la reconfigurarea peisajului politic românesc este incontestabilă. El reprezentat acea fărâmă de speranță și de determinare într-o perioadă în care România se străduia să se regăsească și să își reclădească identitatea democratică după decenii de dictatură comunistă. Personalitatea puternică a lui Corneliu Coposu a generat atât admirație, cât și aversiune, iar susținătorii partidelor istorice și cei care împărtășeau valorile sale democratice l-au respectat și l-au venerat ca pe un adevărat lider moral. Pe de altă parte, adversarii săi politici l-au privit cu respingere, aversiune și, în unele cazuri, chiar ură, o polarizare care reflectă impactul profund pe care l-a avut asupra politicii românești și asupra luptei pentru un stat de drept.
Corneliu Coposu rămâne o figură emblematică a politicii românești, un model de integritate și curaj moral, iar moștenirea sa continuă să-i inspire pe cei care cred în valorile democratice și în lupta pentru o societate mai justă și mai liberă.