Ca să ajungi în comuna Costești, în nord-vestul judetului Vâlcea, poţi veni dinspre Horezu, după ce ai vizitat spaţiul spectaculos al ceramicii româneşti (sunt doar 5 kilometri de acolo) sau dinspre Râmnicu Vâlcea (o distanţă de 40 de kilometri). Sunt multe locuri memorabile de văzut - un exemplu pentru unicitatea formelor şi compoziţiei “exponatelor” este Muzeul Trovanţilor, dar perla atracţiilor turistice din zonă este ascunsă în scoica de calcar a muntelui Căpăţânii din nordul comunei: Peştera Sântului Grigorie Decapolitul sau Peştera Liliecilor, cum mai este cunoscută.
Peştera se află sub jurisdicţia canonică a măreţei mănăstiri Bistriţa, a cărei biserică e pictată de Gheorghe Tattarescu. Poartă numele unui simbol al monahismului răsăritean, născut la sfârşitul secolul al VIII-lea la Decapole, în Asia Mică, ale cărui sfinte moaşte făcătoare de minuni, în raclă de argint, au fost aduse aici, cu mari sacrificii, de cei patru boieri Craioveşti, ctitorii mănăstirii, în anul 1490. La începutul secolului al XVI-lea, călugării de la Bistriţa au amenajat, în Peştera Liliecilor, aflată la urcuş de un kilometru depărtare, o bisericuţă, astfel încât – „în vremuri de grea cumpănă, de năvăliri duşmane, de urgie şi de jafuri, de sabie şi foc”, cum spun hrisoavele - să poată ascunde acolo moaştele şi comorile mănăstirii, odoare şi manuscrise. Sfântul lăcaş rupestru a căpătat hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (sărbătoare numită în popor şi Ovidenia, de la slavonescul “vovidenie” – aducere, introducere) şi se află în a treia galerie, care se desprinde din galeria principală, pe stânga. O a doua bisericuţă, purtând hramul „Sfinţii Arhangheli”, a fost scobită în peretele nordic al galeriei mari.
Iată cum descrie Peştera Liliecilor, după o călătorie făcută la sfârşitul secolului al XIX-lea, Alexandru Vlahuţă, în celebra sa carte „Romania pitoreasca”: „Chiar din spatele mănăstirii, intri în Cheile Bistriţei, în lumea prăpastiilor şi vâltorilor: tot muntele e crăpat de sus până jos, şi pe fundul acestei tăieturi, între înalţii pereţi de piatră, s-azvârle Bistriţa, vijelios bătându-şi apele de stânci, c-un zgomot asurzitor. În peretele din dreapta, la o înălţime ameţitoare, deasupra torentului se deschide Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul. O potecuţă cu trepte scobite în piatră te duce de-a lungul cheilor, pe sub creasta muntelui, la gura unei vizuini înguste, prin care de abia te strecori şi mergi târâş prin întunerec ca vreo zece paşi până dai sub o bolta înaltă care primeşte puţină lumină de afară prin crăpăturile peretelui din dreapta; apoi te cobori pe sfărmituri de piatră în tinda peşterii, la paraclisul Sfântului Grigorie; de aici se despart două hrube adânci, întunecoase; una „a liliecilor", unde într-adevăr huzuresc aceşti zburători ai nopţii ca în propriul lor domeniu, alta „a chiliei", care te suie prin tot felul de cotituri la o chilioară părăsită, cu icoane şterse, cu pereţi afumaţi, acoperiţi de vechi pisanii - urmele pustnicilor care, retraşi de lume, şi-au închis viaţa de bunăvoie în tainiţele acestea umede şi întunecoase”.
Stareţii Bistriţei au avut grijă ca peştera şi cele două sfinte lăcaşe care se ascund în tainiţele ei să fie bine conservate. Părintele arheologiei româneşti şi scriitorul Alexandru Odobescu a vizitat Peştera, oferind lumii ştiinţifice europene primele informaţii sistematice asupra acesteia. Marele speolog Emil Racoviţă a vizitat-o în câteva rânduri, cu o echipă internatională şi a introdus-o, în anul 1929, în literatura de specialitate, subliniindu-i importanţa ştiinţifică – cea mai bogată faună cavernicolă din Carpaţii Meridionali.
Veţi descoperi în peştera celor două bisericuţe nu doar valoare creştină sau valoarea istorică, ci emoţia specială a întâlnirii cu destinul unor locuri, care şi-au scrijelit povestea în calcar şi unde, ca odihinoară, auzind acelaşi tumult evocator – al râului Bistriţa, “vijelios bătându-şi apele de stânci”…