În bucătăria bunică-mi, odinioară, n-aveam altă de făcut decât să țin zdravăn covata, să nu se ridice o dată cu aluatul luat cu râvnă la rupt, aruncat, bătut cu pumnii, adunat și-ntins iar, de parcă trebuia să ducă el toată pătimirea neamului omenesc. Acum, frământ aluatul de cozonac rostind în gând Tatăl nostru. Numai așa nu-mi ia toată vlaga, deși grinda a început „să asude”, după spusa cea veche-a bunicii. Frământ aluatul pentru cozonac și pască și-ntre pauzele dintre repetatele rugăciuni, mintea-mi frământă întrebări și răspunsuri, frânturi de texte citite cândva, istorii, noime și etimologii…
Ca de atâtea ori în istorie, civilizațiile și religiile nu s-au stins fără să fi lăsat moștenire, unele altora… un întreg angrenaj de credințe și reguli. Obiceiuri precreștine s-au perpetuat în lumea cea nouă croită în urmă 2000 de ani. Cutume și rânduieli au traversat mările – sau doar timpurile , ajungând până-n prezentul nostru grăbit și golit de sensuri. Cozonacul și pasca se numără între aceste mărturii străvechi. Credem că ele aparțin creștinismului, îmbogățindu-ne cu arome sărbătorile, când de fapt sunt alimente ritualice de mult mai de demult.
N-o să amintesc decât în treacăt copturile egiptenilor (cărora le datorăm, între altele, procedeul dospirii aluaturilor cu ajutorul drojdiilor), dar mă voi opri la greci și romani, pentru că la ei întâlnim acest „binom” cozonac-pască (numindu-le cu numele lor de-acum), în ritualurile religioase. Grecii pregăteau, pentru sărbătorile lor religioase, ca ofrandă adusă zeilor ,„plakous” și „satura” – două copturi plate (cea de a doua ceva mai mare și mai grea), umplute cu brânză și stafide (asemeni cu pasca) sau cu nuci și miere (precum cozonacul). Romanii, în schimb, pregăteau „libum” (un cozonac de formă dreptunghiulară, hărăzit zeilor) și „placenta” (rotundă, cu brânză, din care la noi a ajuns un alt termen: „plăcintă”…). Cozonaci tare buni / Ecaterina Steriady (1871)
Cele două copturi fac „saltul” către lumea creștină, la Roma, ca și la Constantinopol, deopotrivă. Într-un document aflat în arhivele Patriarhiei Ecumenice, apare o mențiune interesantă pentru noi, românii. În urmă cu o mie de ani – pe când încă mai era în picioare Mitropolia Vicinei (acum scufundată, după cât se pare, în apropiere de Călărași) – o delegație de la nord de Dunăre a venit cu cu daruri la patriarhul Bizanțului, cu prilejul Sărbătorilor Pascale din acel an. Păstorii valahi (dacă păstori vor fi fost) aduceau, între altele, o „placenta” cu „brândza” – posibil o pască cu brânză, pregătită de vreo româncă vrednică și cu credință în bunul Dumnezeu. Este, de altfel, una dintre primele consemnări pe care le avem despre ce se gătea în teritoriile românești, înainte de marile întemeieri. Și poate că e de bun augur că felul acesta de mâncare, întâiul amintit, este unul ritualic, încărcat de sensuri.
Iată și câteva rețete de copturi ritualice – culese de prin vechile noastre cărți de bucate............