Sunt zile în care România seamănă cu bărbatul care şi-a cumpărat cea mai scumpă şi mai sclipitoare cravată, pe care o poartă însă alături de un sacou vechi şi ros, care se rupe şi se destramă la fiecare mişcare. Altfel nu pot să judec aventurile prin care trece această ţară. Ştiu, are şi actualitatea ironiile ei, însă pare că ne mişcăm ghidaţi de un scenarist înnebunit după umorul negru. Avem zile pe care le începem discutând despre faptul că ne cumpărăm rachete Patriot şi le terminăm minunându-ne cu ştiri care vorbesc despre vagoane care se rup de locomotive fără ca vreunul dintre conductori să-şi dea seama.
Nu scriu întâmplător despre Armată. Ani de zile a fost organizaţia care, de bine, de rău, părea funcţională. Ştiam că e slab dotată, dar puneam asta pe seama sărăciei unei ţări în tranziţie. Nu ştiam însă că are o dotare ucigătoare. Multele şi masivele exerciţii militare organizate în ultimele luni au scos la iveală limitele tehnice ale armatei. Nu mă refer doar la ucigătorul accident de acum o lună când un camion rămas fără frâne şi plin cu militari a căzut într-o prăpastie. Mă refer şi la modul în care a fost scos din Dunăre un TAB înecat cu soldaţi cu tot cu câteva zile înainte. Opinteala cu care l-au recuperat nu face cinste Armatei care, cel puţin din imaginile pe care le-a văzut o ţară-ntreagă, nu e în stare să-şi doteze geniştii cu mănuşi, centuri de protecţie şi cizme.
Sunt nepoată de militar, iar de la bunicul meu am învăţat să-mi iubesc ţara şi să-i respect Armata. Dar tot de la bunicul am învăţat că nu ajunge „pieptu-nainte”, ca să-ţi aperi ţara. N-ajunge o cravată nouă ca să pari îmbrăcat onorabil. Nu sunt suficiente câteva avioane la mâna a doua şi alea şi niscaiva rachete ca să ai o armată cu adevărat modernă. Îţi mai trebuie şi nişte mănuşi pentru genişti, câteva maşini-amfibie care nu iau apă şi ceva transportoare care nu-i omoară pe soldaţii de-i cară. Şi o strategie, ca să le cumperi pe toate la timp.