13 septembrie 1991, Sfântul Corneliu Sutașul, onomastica mea, sunt în Sankt Petersburg la o zi de la revenirea denumirii orașului Leningrad. Primarul Anatoly Sobchak se confrunta cu o criză alimentară fără precedent. După desființarea CAER lipsa importurilor din fostele țări comuniste făcea ravagii în Regiunea condusă de el. Bandiții atacau mașinile care aprovizionau populația, iar lumea stătea la cozi uriașe pentru orice însemna mâncare. Consiliul Local al Regiunii și al Orașului a luat inițiativa oferirii de energie la jumătate de preț în schimbul alimentelor aduse fără adaos comercial pe piață. Prietenul și partenerul meu Yuri Corovai, care îi fusese student profesorului Sobchak, i-a propus să-i aducem din Canada fulgi de cartofi în saci de 10 și 20 kg. Alt prieten al nostru, care lucrase și el în turism ca șef local, a reușit să aranjeze cu reprezentantul firmei finlandeze care exporta petrol să ducă o cantitate și printr-un contract semnat cu noi. Așadar, noi vindeam fulgi de cartofi la preț de piață, cu banii primiți plăteam jumătate din prețul petrolului și îl vindeam la preț întreg, mai puțin un mic procent pentru faptul că eram favorizați prin oferirea unui contract de export. Toată lumea era mulțumită. Până la sfârșitul lunii am comandat primul lot de 10 containere. Când au plecat primele containere din Canada, pe baza documentelor originale de transport Consiliul Local ne-a făcut plata și am comandat al doilea lot de 10 containere. Au sosit primele containere. Nu mi-a venit să cred. Oamenii cumpărau câte 2 saci, câte 3 saci. Sigur, am fost martorul lipsurilor de pe piața României din anii ‘80, dar așa ceva nu mai văzusem. Am fost la piață, s-a dus vestea că eu sunt cel care am adus cartofi. Se apropiau de mine femei în vârstă dornice să-mi pupe mâna. Mă retrăgeam și le sărutam pe frunte. Oameni. Oamenii devin buni în fața greutăților și a lipsurilor. Gospodin Cartoșca, Domnul Cartof, asta a fost porecla mea din acel moment. Până la sfârșitul anului am adus 87 de containere.
În data de 26 decembrie URSS a încetat să mai existe. Primarul Sobchak a reușit să mențină această metodă de a oferi energie pentru hrană și după 1 ianuarie. Am mai adus 13 containere ca să rotunjesc cifra la 100. Familia McCain, cel mai mare producător de cartofi din Canada, impresionată de afacerea fulgilor de cartofi, mi-a făcut o ofertă extraordinară. Pentru că se anunța o producție foarte mare de cartofi noi, mi-a propus o cantitate uriașă de cartofi din producția din toamnă, pentru a goli silozurile, la mai puțin de jumătate de preț. Primarul Sobchak împreună cu primarul Moscovei au semnat pentru a cumpăra întreaga cantitate, în schimbul petrolului. Cu toate că era foamete (ăsta era cuvântul) cartofii se vindeau la un preț cu mult sub piață, pentru ca populația să fie mulțumită. Eram deja un mic erou al orașului. Cazarea mea la Hotelul Pribaltiyskaya era gratuită, iar o stradă din Sankt Petersburg a primit numele de Kornely Prospect (Cornell Avenue). Personajul principal al Teatrului de Satiră din oraș era un cartof. Am reușit să mai aducem încă un vapor de cartofi și în toamnă, după care acest sistem a fost abandonat de către Guvernul Federației Ruse. Sigur că prezența mea în Sankt Petersburg nu era legată numai de afaceri. La intervenția profesorului Sobchak am reușit să vizitez săli ale muzeului Ermitaj total inaccesibile turistului de rând, iar la intervenția primarului Moscovei să văd părți ale Kremlinului absolut prohibite unui om de rând. Ăsta a fost marele meu câștig. Și faptul că făcusem bine. Făcusem bine oamenilor. Sigur că nu sunt ipocrit, profitul obținut a fost pe măsură, dar hrana sufletului, pentru mine, este la fel de importantă.
Doamne Ajută și să ne vedem sănătoși săptamâna viitoare cu noi aventuri pe care să le petrecem împreună. Vă aștept vineri la întâlnire. Semn de recunoaștere, ziarul Jurnalul în mână!