Trăim vremuri în care eterna sete de bancuri a românilor domină penibil de real jurământul pentru patrie și popor depus la înrolarea în așa-numitele structuri de apărare. Zilele acestea, sute de inși - oșteni, polițiști, ascultători sri-ști - se reped cu chipiul și dosarul de pensionare în mână să apuce legea care le dă bani mulți până la moarte. Nu le poți reproșa bieților generali, chestori, colonei, comisari și agenți secreți că au supraviețuit pănă la 38-42 de ani și acum își vor binele. Doar că toată această cursă a dezertărilor, declanșată de un anunț al Olguței Vasilescu, amintește de celebra mobilizare la mișto „Să luptăm până la unu, pentru că la 1 și-un sfert e masa"!
Faptul că cinșpe din cei șaișpe conducători ai unei instituții care ne apără și păzește, cum e Poliția de Frontieră, s-au cerut brusc la pensie spune mai mult decât am fi vrut să știm despre ei. Așa ceva nu s-ar fi întâmplat nici dacă o bombă ar fi căzut pe sediul lor central ridicat lângă celebra cârciumă Golden Blitz. Doi-trei tot scăpau, fiind pe teren să supravegheze un transport de contrabandă. Sau să-l savureze (nici nu contează, ei să fie sănătoși).
Forțele Terestre și-au pierdut capul. Parcă îi și vezi cum stăteau aplecați peste hărțile alea, mutând tancuri și soldăței, până când a intrat plantonul să raporteze că sunt atacați la buzunare dinspre Casa de pensii. Însuși comandantul a luat cu asalt ghișeul de lăsare la vatră, ca Peneș Curcanul Grivița. Încă nu se știe câți l-au urmat, însă mi se pare interesantă o imagine cu băieții care sună de prin poligoane, de prin turele, să întrebe „Ce facem, șefu', mai tragem?" La care robotul telefonic militar răspunde "Generalul apelat s-a suspendat pentru neplată". Adică, pentru că din toamnă n-o să le mai plătească pensii mai mari decât solda, după un sistem de calcul care aduce a Caritas - pentru că banii tot de la fraieri vin.
Din asemenea fapte de adio arme se nasc legendele. Păi, numai anunțul lui Carmen Dan - că de vineri și până luni s-au pensionat din MAI de nebuni - poți scoate o baladă. O baladă de șmecherie, nu de cătănie, cu final fericit, în care toți își mai mănâncă pensiile liniștiti și astăzi, dacă nu cumva s-or fi reangajat, ca să pape și leafă.