Prin cuvântul „omagiu” înțelegându-se și evidențierea principalelor învățăminte pe care ni le-a transmis lecția de viață a Monicăi Lovinescu și a căror durată se prelungește cu mult peste data strictă a evenimentului. Generând, la rândul lor, noi teme de meditație și întrebări. Învățăminte dintre care, cu referire directă la Monica Lovinescu, îl reținem, în mod deosebit, pe cel exprimat de către filosoful și editorul Gabriel Liiceanu: „Ce este caracterul? Este exact asta: raportul dintre respectul pe care îl întreții cu cuvintele tale”.
Adevăr pe care autorul „Jurnalului de la Păltiniș” îl ilustrează prin evocări ale întâlnirilor sale cu acești doi exponenți de marcă ai exilului românesc: Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Întâlniri care, după cum consemnează Monica Lovinescu în „Jurnalul” său, debutează pe 15 decembrie 1981, când are plăcuta surpriză ca să îl întâlnească pe Gabriel Liiceanu. Suntem, așadar, la sfârșitul lui 1981, la zece ani de când, prin funestele Teze din iulie 1971, Nicolae Ceaușescu a puc capăt relativei, dar realei, deschideri politice, ideologice și culturale din deceniul anterior. Așa încât, la acea dată, România era din ce în ce mai departe de statutul său de „aliat rebel” în Tratatul de la Varșovia și în CAER, regimul de la București îndepărtându-se tot mai mult valorile și de normele Occidentului. În mod firesc ne punem întrebarea: cum a reușit tânărul filosof Gabriel Liiceanu să circule atât de lejer în Franța și, mai mult, să îi viziteze pe doi dintre cei mai necruțători critici ai lui Nicolae Ceaușescu? Asta în condițiile în care vizele pentru Occident se obțineau tot mai greu chiar și de către cei care lucrau în instituțiile statului, inclusiv în presă.
Cum a ajuns, totuși, Gabriel Liiceanu la Paris? „Printr-un splendid context” creat de obținerea unei burse Humboldt, spune domnia sa, fără să dea amănunte. Să se datoreze acest „splendid context” și faptului că, în acea vreme, Gabriel Liiceanu era cercetător la Institutul de Istoria Artei, aflat în subordinea Academiei de Științe Sociale și Politice și a Ministerului Învățământului? Academie al cărei președinte de onoare era Nicolae Ceaușescu. Nu știu și nu avansez ipoteze. Fapt este și rămâne, însă, că, profitând de ocazie, tânărul bursier „face un salt din Germania la Paris”, direct acasă la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Vizită care, firește, nu era prevăzută în grila de activități a bursei Humboldt! Ne vedem, atunci, puși într-o situație în care- într-un alt context, desigur- intră în discuție termenul „raport’’ la care a apelat Gabriel Liiceanu în narativul omagial consacrat Monicăi Lovinescu.
Mă refer la procedura absolut obligatorie ca, după fiecare deplasare în străinătate și, în mod deosebit, după o deplasare într-o țară din Vest, cel care a efectuat o asemenea vizită, numită „de documentare”, să scrie un raport în care să menționeze, în mod deosebit, dacă în cadrul întâlnirilor la care a luat parte s-au făcut referiri la România și la Nicolae Ceaușescu. În cazul în care aceste referiri au fost făcute într-o notă critică, era absolut necesar să se menționeze ce răspunsuri s- au dat și cum au reacționat partenerii de dialog. Fac, de asemenea, mențiunea că rapoartele respective erau înaintate conducerii instituției și nu direct Consiliului Securității Statului, așa cum pretind că erau obligați să facă unii dintre beneficiarii vizitelor de documentare în iadul capitalist.
În plus, prin întâlnirea cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Gabriel Liiceanu încălca în mod flagrant Legea 23/1971 privind apărarea secretului de stat în Republic Socialistă România care, la articolul 14, prevedea că ,,se interzice cetățenilor români de a avea orice fel de legătură cu organele de presă care, prin acțiunile lor, desfășoară activitate de defăimare sau contrară intereselor statului nostru’’.
S-a referit Gabriel Liiceanu, de pildă în raportul dat după deplasarea în Occident în anul 1981, la faptul că a fost și la Paris, unde i-a vizitat pe Monica Lovinescu și pe Virgil Ierunca? A scris și despre ce cred amfitrionii săi despre regimul politic de la București și cum răspuns el partenerilor de dialog? Acestea ar fi două întrebări la care, dacă va răspunde, Gabriel Liiceanu nu va face decât să reconfirme, prin cuvinte, respectul său pentru cele două emblematice personalități ale exilului românesc.