William Irwin Thompson (istoric și yoghin) a spus că ”Religia nu este identică cu spiritualitatea, ci mai degrabă religia este forma spiritualității luată în civilizație.”
Pentru mine descoperirea spiritualității a coincis cu momentul conștientizării acțiunilor și gândurilor mele, materializată într-o mai mare iubire de sine și de acceptare a mea și a celorlalți. Conștientizarea acestor gânduri reprezintă modul în care mă raportez la lume și la relația cu Dumnezeu. În opinia mea și spiritualitatea și religia ar fi trebuit să însemne iubire necondiționată, acceptare, empatie, și da, evoluție. Toți suntem creația lui Dumnezeu, iar dezbinarea și discordia dintre noi ca ființe umane sunt menite să nască durere și nenorociri, așa cum le simțim și despre care aflăm din ce în ce mai des.
Scriu aceste rânduri, tulburat de cazul bisericii de la Constanța pe care autoritățile locale intenționează să o demoleze, în urma deciziei obținute în instanță. Astfel, Tribunalul Constanța a decis, în decembrie 2021, într-un proces în care Primăria Constanța are calitatea de reclamant, iar Arhiepiscopia Tomisului este pârâtă, să fie desființată biserica de pe Bulevardul Tomis, mai sus de intersecția Tomis III.
Văd în acest context o similitudine între distrugerile unor situri creștine din Siria sau Irak de către Statul Islamic sau, dacă ar fi să privim în istoria mai îndepărtată a României, precum acțiunile generalului Adolf von Bukow din Transilvania din 1761 împotriva românilor ortodocși.
Pentru a susține campania de impunere a greco-catolicismului în Transilvania, generalul Bukow a distrus majoritatea bisericilor și mănăstirilor ortodoxe din piatră cu tunurile, reconstruirea acestora începând abia după 1918 și apoi după 1989. Generalul Bukow a rămas în istorie ca fiind fondatorul greco-catolicismului în Transilvania, însă pentru aceasta a fost nevoie să distrugă peste 200 de mănăstiri ortodoxe.
Se știe că Dobrogea este un tărâm cu o puternică încărcătură energetică și minunile credinței stau mărturie peste tot. Harul Sfântului Apostol Andrei și-a făcut simțită prezența, iar alegerea acestor meleaguri de către apostolul lui Hristos nu a fost una întâmplătoare. Pentru români acest fapt este un prilej de infinită bucurie și neobosită mărturie a credinței, căci activitatea misionară a Sfântului Apostol Andrei a fost continuată de către ucenicii săi, mulți dintre ei plătind cu viața propovăduirea creștinismului. Un exemplu în acest sens, este și martiriul de la Dervent, localitate aflată la aproximativ 15 km de vechiul Durostorum, a patru ucenici ai Sfântului Apostol Andrei. Scrierile oferă despre acest episod următoarele informații:
„Pe la sfârşitul secolului I Sfântul Andrei a predicat Evanghelia în Scythia Minor, în părţile Dobrogei de azi. După un timp, Apostolul şi-a continuat călătoria predicând într-o cetate însemnată, Dervent. Apoi a trimis acolo pe câţiva dintre discipolii săi pentru a răspândi creştinismul. După un timp de activitate apostolică, voievodul cetăţii, fiind păgân, i-a arestat şi i-a condamnat la moarte. Arena cetăţii era lângă cimitir, locul unde se află Sfânta Cruce. Creştinii erau în număr de patru: un apostol şi trei fecioare convertite de curând. Aceştia sunt duşi în arene ca să fie mâncaţi de fiarele sălbatice. Mai înainte de a-i băga înăuntru, voievodul îi sfătuieşte din nou să se lepede de Hristos, că de se vor lepăda, le va da orice ar cere şi-i va scăpa de moarte.
Cei patru mărturisitori, când dădeau răspunsurile negative, erau aşezaţi aşa: apostolul pe locul unde e Crucea din paraclis, iar cele trei fecioare la o depărtare de 10 m. Călăul, văzând că nu poate să-i ademenească cu nici un fel de momeli, începe să-i schingiuiască groaznic. Fecioarelor le-a scos unghiile de la mâini şi picioare şi, cu fierul ars, le-a scos dinţii din gură.
Voievodul, înfuriat din cauza apostolului care îndemnase fecioarele să nu i se supună, porunceşte gâdelui ca cele trei fecioare să fie făcute bucăţi, iar apostolul să fie jupuit de viu şi spânzurat pe Cruce, cu capul în jos, până va putrezi. Astfel, îndeplinindu-se porunca, sfinţii au fost omorâţi, iar sfintele lor trupuri au stat mai multe zile sub pază. Năvălind alte hoarde barbare în această cetate, trupurile sfinţilor au fost aruncate în Dunăre sau au fost arse, căci, ducându-se creştinii să le ia, nu le-au mai găsit. Iar pe locurile unde fuseseră chinuiţi şi-şi dăduseră duhurile, au găsit patru pietre crescute în formă de cruce: trei ale fecioarelor şi una a apostolului. Creştinii le-au sărutat cu lacrimi, iar câţiva bântuiţi de duhuri necurate s-au tămăduit”.
Sfintele Cruci apărute pe locul unde au fost uciși cei patru martiri s-au dovedit încă de la început făcătoare de minuni,
Aşa cum reiese dintr-o fotografie publicată în lucrarea omagială „Dobrogea – 50 de ani de viaţă românească”, Crucile erau un factor de atracţie şi de cinstire nu numai pentru creştini, ci şi pentru musulmani. Se povesteşte chiar că Adem Paşa – pe moşia căruia se aflau Sfintele Cruci – a ridicat în jurul lor mai multe adăposturi pentru bolnavi şi că cei care veneau aici spre a se tămădui erau atât creştini, cât şi musulmani. Acest fapt nu reprezintă însă o noutate dacă ţinem cont că şi la Peştera Sfântului Andrei, din cele mai vechi timpuri, hogii musulmani „veneau şi întocmeau muscale vindecătoare de boli sufleteşti şi trupeşti”, considerând sfinte deopotrivă peştera, pădurea şi izvoarele Sfântului Apostol.
Despre minunile Sfintelor Cruci de la Dervent voi scrie pe larg într-un alt articol tocmai pentru a sublinia faptul că pentru români apropierea de Dumnezeu a fost liantul vremurilor de restriște. Vremuri de restriște sunt și cele pe care le trăim acum și pentru un popor cu frica lui Dumnezeu și căruia i-a fost îngăduit să vadă și să primească atâtea daruri divine se cuvine să căutăm înțelegerea și comunicarea, mai ales în aceste zile în care Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh este un prilej de bucurie pentru fiecare dintre noi.
Și pentru a vă dovedi că ceea ce se întâmplă acum la Constanța este un mod de a înainta amețiți de tulburarea vremurilor, din propriul trecut o să vă reamintesc faptul că după cutremurul din anul 1977, Nicolae Ceauşescu a ordonat distrugerea a 20 de lăcaşe de cult, cele mai multe din categoria monumentelor istorice. Probabil că și atunci, faptul că aceste lăcașe de cult nu îndeplineau standardele de edificare au constituit un pretext pentru a le distruge. Și, probabil că și atunci, ca și acum, găsirea unor soluții pentru creștinii ortodocși nu a reprezentat o prioritate, tocmai de aceea putem spune că trecutul este cel mai bun profet al viitorului, iar prigonirea celor sfinte apare cu ciclicitate în istoria românilor.