Nu-i prima oare când discut de deductibilităţi fiscale. Şi o fac pentru că ele stimulează investițiile din partea menajelor.
Dar acestea e nevoie să vizeze bunurile de folosință îndelungată, nu imediată, de la aparatură și mobilă, până la repararea și cumpărarea locuințelor, fiindcă achizițiile de acest fel induc încredere.
Apoi, dacă discutăm de deductibilități pentru educație, odată reformat acest sector se restructurează toate celelalte.
Iar de aici ajungem, mai departe, la deductibilități “americane”, pentru piața de capital: asigurări, pensii private, acțiuni, obligațiuni, unități de fond mutual.
De ce le aduc în discuţie? Pentru că dacă nu mai oferă statul bunuri care costă mai mult decât fac, ci le obțin indivizii la prețul pieței și pe baza faptului că pun ban lângă ban prin intermediul bursei, acesta reprezintă un mare câștig pentru societate. E vreo problemă că nu se mai fură?!
Acestea fiind spuse, haideți să mai facem un pas și să observăm că România are în UE una dintre cele mai scăzute ponderi ale serviciilor în coșul de bunuri, cel mai mic procentaj al populației ocupate în servicii și cea mai redusă pondere a serviciilor în PIB. Chiar dacă acest domeniu necesită o alocare redusă de resurse, pe fondul unei economii decapitalizate. Și în situația în care România are nevoie de servicii, deoarece puțina lichiditate e necesar să fie alocată în proiecte ce învârt rapid banii.
Da, dar dacă începe să dea rezultate reforma în educație și se remediază deficiențele de la nivelul personalului, așa cum s-au acordat deductibilități pentru IT-iști se pot oferi tuturor prestatorilor de servicii.
Am apreciat la un moment dat că micșorarea TVA trebuia să fie însoțită de măsuri de stimulare a ofertei interne și de acordare de deductibilități. Și am mai precizat că România nu contează în UE, fiindcă a fost taxat permanent potențialul de investire pentru a le fi oferite oamenilor bunuri publice care costă mai mult decât fac. Nu e clar că nu mai poate fi amânată schimbarea paradigmei?!