Dar să știți, dragii mei, că, oriunde am călătorit, am respectat țara unde eram, oamenii de acolo, iar în cazul unei croaziere sau al unui tren special, am avut mereu în valiză îmbrăcăminte adecvată. Așa sunt eu. Fac parte din categoria de turiști care își fac singuri patul în camera de hotel, chiar dacă vine și menajera. Așa deci, seara festivă de despărțire. Am apărut în costum negru, cravată neagră și cămașă albă. Mă gândeam că o să fiu un exotic îmbrăcat așa. Dar mai erau turiști îmbrăcați așa, chiar și cu papion, lucru care mi-a dat curaj să nu mă simt ridicol. Și ceilalți erau decent îmbrăcați, chiar și cei în tricou și jeans.
Atmosferă prietenoasă, frumos, veselie, conversații, planuri. Am stabilit cu încă două familii să închiriem un hidroavion de la Anchorage să zburăm până la Vancouver. Vaporul făcea încă o zi, un avion de linie face cam 3 ore, iar un hidroavion puțin peste 4 ore. Prețul nu era de speriat împărțit la câți eram, așa ca am plătit și a doua zi la ora 10 dimineața urma să decolăm.
Am luat ultimul mic dejun pe balconul apartamentului, am lăsat cheia la recepția vaporului și ne-am îmbarcat în hidroavion. Zborul până la Vancouver... o bucurie, un vis. A făcut toți banii. La altitudine mică, cu o viteză de zbor de aproximativ 400 km la oră, am avut ocazia unor priveliști cum nu ne-am fi așteptat. Ne uitam când pe geamurile din dreapta, când pe geamurile din stânga. Mai o balenă… mai un „stol de delfini”… nu ne dezlipeam ochii de la hublouri.
Ajunși la Vancouver am regretat că zborul nu a fost mai lung sau că avionul nu a zburat cu viteză mai mică. De la aeroport la hotel am luat-o pe autostrada suspendată. Am lăsat bagajele și imediat am luat-o hai-hui prin oraș. Vancouver e un oraș extraordinar, la Oceanul Pacific, „aproape” de China, în sensul că sunt mulți, foarte mulți asiatici. Extrem de curat, plăcut ochiului și, mai ales, foarte vesel. Da, eu am apreciat că Vancouver este un oraș vesel. Am ajuns în zi de duminică.
Am prins niște momente fantastice. Pe strada centrală se auzea muzică tare, iar zeci de persoane dansau. Pe stradă sau printre scaune. Unii stăteau la mesele de pe terase, se ridicau, dansau pe cântecele pe care le plăceau și se așezau la loc. Alții veneau doar să danseze pe stradă. Un fel de gimnastică în colectiv. Rar pentru mine. Am mai văzut așa ceva în centrul orașului Havana, în Cuba. M-am instalat la o masă pe trotuar, unde am mâncat un prânz târziu, am băut niște vin cu sifon (da!, am găsit sifon în centrul metropolei Vancouver) și am privit oamenii din jur și perechile care dansau. Ore întregi. Acum deja eram gata să închei călătoria. Văzusem tot ce voiam, ba chiar mai mult, m-au surprins multe locuri și am avut parte de multe momente inedite. N-am avut nicio clipă de sentiment de dezamăgire în afară ce clipa în care am realizat că această călătorie minunată a luat sfârșit.
Dragii mei cu jurnalul sub braț, pe vremuri era o emisiune „La cererea telespectatorilor”. Așa cum v-am zis, primesc multe, foarte multe mesaje. Așa că, de acum încolo, o să scriu despre locuri și fapte sugerate de dumneavoastră prin care am mai călătorit, chiar cerute, de bunii mei prieteni și companioni în drumeții. Desigur, toți, cu Jurnalul sub braț!
Pe săptămâna viitoare, dragilor, cu sănătate și în bună pace!