Am cunoscut Statele Unite ale Americii și China nu doar din citit, ci ca bursier Woodrow Wilson, mai târziu NED, la Washington DC, respectiv ca membru al unui grup internațional organizat de Fundația Hanban la Beijing, și, desigur, din vizite repetate, anterior si ulterior. Am susținut conferințe în instituții reprezentative din ambele țări. Inainte de 1989, am editat scrieri de filosofie americană. Am publicat o carte despre America (A. Marga, Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, Editura Academiei Române, București, 2017, ediția a II-a), precum și studii extinse, și am prefațat traduceri ample. Am publicat o carte despre China (A.Marga, Ascensiunea globală a Chinei, Niculescu, București, 2015), precum și studii și articole.
Ca generație, am fructificat condițiile create de „cuplajul” dintre China și Statele Unite ale Americii. De la început, am îmbrățișat, la rândul meu, optica inițiată de Henry Kissinger și Helmut Schmidt, care și-au dat seama primii de importanța crucială pentru lume a înțelegerilor Richard Nixon – Mao Zedong – Ciu Enlai. La acestea s-au adăugat acordurile semnate la Helsinki, în 1975, pentru a stabili o nouă ordine a lumii. Pe acest fond, înțelegerile Ronald Reagan-Mihail Gorbaciov-George Bush-Helmut Kohl au făcut posibilă schimbarea din Europa Centrală și Răsăriteană din anii nouăzeci și reunificarea Germaniei. În arhitectura europeană ce a rezultat ne aflăm și azi.
În anii din urmă, „cuplajul” a slăbit. Evoluția pe această pantă poate fi reconstituită sintetic amintindu-ne decizii de importanță hotărâtoare.
Prognoza anunțată de consilierul prezidențial Hu Angang (China in 2020. A New Type of Superpower, Brookings Institution Press, 2011) s-a împlinit. China a devenit supraputere în multe privințe. În volumul The Governace of China (Foreign Language Press, Beijing, I-II, 2014-2018), lansat la Frankfurt am Main de doi foști cancelari federali ai Germaniei, președintele Xi Jinping a anunțat proiectul transformării Chinei în prima putere economică, științifică și tehnologică a lumii, precum și proiectul „Noul drum al mătăsii”, cea mai mare investiție în infrastructură din istorie. Cele două proiecte ar urma să se realizeze în deceniul acum în curs.
În acest context, președinții americani au reacționat. Barack Obama a dispus strategia „încercuririi (containment)” Chinei. Președintele Donald Trump (Great again! Wie ich Amerika retten werde, Plassen, Kulmbach, 2016) a decis renegocierea tarifelor vamale cu China, iar în 2019-2020 a ajuns să o încheie pe mai bine de o treime. Președintele Joe Biden își propune în zilele noastre să organizeze o coaliție de țări cu care să facă față proiectelor Chinei în lume.
In felul acesta, China și SUA au intrat explicit în competiție, cum s-ar fi așteptat oricine cunoaște societățile de astăzi. Competiția este normală, dar accentele polemice înclină deocamdată spre confruntare. Au fost scoase din arhivă dosare ce păreau închise sau nu păreau incendiare – „chestiunea uigură”, Taiwan-ul, Hong Kong-ul, diferențe ideologico-politice, originea coronavirusului-19, „practicile comerciale”, „hegemonismul”. Sunt unii care plasează insistent între cele două supraputeri asemenea chestiuni.
Așa stând lucrurile, oricine gândește sistematic și integru lumea de azi ia act de context. Fără să cadă însă prizonier contextului. Aici fac patru observații.
Prima mea observație este aceea că scena lumii actuale este diferită față de cea din 1978, din 1990 sau din 2010. Inițiativa privată și intervenția statului, proprietatea privată și proprietatea de stat, libertatea individuală și centralismul decizional, drepturile omului și politicile sociale, nu se mai suprapun cu distincția Vest-Est. Valorile modernității nu se mai lasă regionalizate, iar lumea s-a diversificat. China a devenit a doua supraputere a lumii, după SUA. S-a intrat în lumea condusă de geometria variabilă a relațiilor dintre supraputerile economice, politice, militare și culturale.
Mulți oameni sunt tentați din nou să folosească criterii ideologice în relațiile internaționale. A doua mea observație este că folosirea acestor criterii să fie circumscrisă. Prin anume circumscriere s-a și ajuns la 1972, 1975 și 1990. Spus direct, avem filosofii, religii, științe, artă cu valabilitate universală, dar valabilitatea vederilor politice cu care se guvernează diferitele țări din lumea actuală este, prin forța lucrurilor, contextuală. Ține, de altfel, de natura vederilor politice să fie dependente de contexte.
Dependențele s-au chiar accentuat, odată cu crizele ce se trăiesc astăzi – de la crize economice, trecând prin crize de legitimare și crize de motivare, la crize de creativitate și crize de viziune, mai nou la crize sanitare. Agenda s-a complicat odată cu uzura unor vechi structuri ale istoriei, precum „războiul social mondial”, și cu noi generații de lideri. Prea puține dintre vederile decidenților importanți din zilele noastre se ridică la privirea cuprinzătoare asupra societății și istoriei. Cele mai multe sunt valabile în limitele precise ale mandatului.
A treia mea observație este aceea că, în competiția ce ia uneori alura de confruntare între China și SUA, sunt acum chestiuni ce sfidează simplitatea. Ele nu mai sunt de mult timp doar chestiuni între două țări. De aceea, ele se cer abordate cu precauție.
Întrucât există cadrul internațional (ONU și organizațiile sale), chestiunile care se referă la integritatea teritorială și suveranitatea țărilor, în caz de litigiu, revin acestui cadru. Nu există altă rezolvare. Statele Unite au fost avocatul istoric al abordării relațiilor internaționale pe linia autodeterminării națiunilor, încât apărarea acestei abordări ține de esența viziunii americane. China s-a manifestat similar.
Așa cum arată datele epidemiologice de la această oră, originea coronavirusului-19 se cere abordată cu mijloacele științelor. De altfel, cum se știe, a existat de ani buni în institute din China o cooperare, inclusiv în domeniul virusologiei, care a inclus, mai multe țări, alături de cele două supraputeri.
Nu poate fi liniște câtă vreme nu se lămurește până la capăt originea coronavirusului-19. CNN sublinia în 24 mai 2021 că ipoteza originii naturale a coronavirusului-19 rămâne mai puternică. Numai în acest secol lumea a fost asaltată deja de trei viruși. Iar alții se anunță de pe acum – datorită bioarmelor, încălzirii globale, marilor aglomerări urbane și consumului uriaș de carne de animale. Primele declarații ale serviciilor secrete americane, engleze și germane potrivit cărora coronavirusul-19 excede capacitatea tehnologică de a fi creat în laborator, au rămas în vigoare.
Cel care conduce Council of Foreign Relations, după ce a condus planificarea la Departamentul de Stat, a scris recent: „A atribui severitatea pandemiei Chinei și/sau OMS este simplist. Ceea ce a contat mai mult în țările luate individual a fost voința liderilor de a propune politici sănătoase – testare rapidă și acurată, trasarea contactelor și transmiterea de mesaje clare cu privire la importanța purtării măștii pe fondul nevoii de igienă și distanțare socială – și voința populației lor de a-i urma” (Richard Haas, The World. A Brief Introduction, Penguin, New York, 2021, p.209). S-au făcut deja reconstituiri istorice precise (Niall Ferguson, Doom. The Politics of Catastrophe, Allan Lane, New York, 2021) a ceea ce s-a petrecut. “Nu s-a găsit nici o probă că virusul a fost produsul unei inginerii. A fost doar cel mai recent caz în istoria zoonotică a transferului de la animale la oameni. Probabil că liliacul potcoavă (horseshoe bat) Rhinolophus affinis a fost gazda rezervor; probabil că pangolinul malaezian (Malayan pangolin) importat a acționat ca trambulină. Virusul putea fi mutat mai departe în transmisia timpurie de la om la om” (p.289) – a scris principalul istoric contemporanist.
Chestiunea privind practicile comerciale se cere adusă și ea pe pământ. Nu se poate indica o putere care să nu-și urmărească interesele cu rigoare. Numai țările cu stat debil procedează în voia soartei. Știu bine de la demnitari germani – China a negociat de la început venirea pe mult râvnita ei piață a firmelor străine și a pus condiția ca o firmă care operează pe teritoriul ei să reinvestească profitul în dezvoltare proprie în China, un număr de ani. Clauza uimește, dar nu ai cum să o contești!
Sub alt aspect privind lucrurile, Credit Suisse observa, în 2015, că, în promovarea de bariere nontarifare la importul de produse, ierarhia este SUA, India, Rusia. Cu de trei ori mai puține bariere nontarifare decât prima clasată, China vine pe locul cinci. Pe bună dreptate, Fareed Zacharia (Ten Lessons for a Post-Pandemic World, Allen Lane, New York, 2020) observa: „Cel mai mare avantaj al Chinei în sistemul comerțului mondial nu vine din voința ei de a viola regulile, ci din mărimea ei efectivă. Țările și companiile doresc acces în China și sunt dispuse să facă concesii pentru a-l obține” (p. 222). Concluzia? Nu se va putea concura China cerându-i să facă altfel decât fac ceilalți!
Aș adăuga doar că mărimea demografică a Chinei procură țării avantaje cu totul noi. Având acum o forță de muncă (lucrători angajați!) impresionanta – în jur de 800 de milioane de persoane, desigur, cu o educație ce a urcat vertiginos, față de ceva peste 400 de milioane de lucrători ai Indiei, 200 de milioane ai Indoneziei, 200 de milioane ai SUA etc. – China își permite, potrivit legilor economiei, produse la prețuri mai convenabile. Competitivitatea ei comercială pe glob sporește corespunzător.
S-a prăbușit demult ceea ce mai este prejudecata unora, anume, teza lui Gunar Myrdal, după care o țară cu o populație uriașă nu se va putea dezvolta, căci se va împiedica în ea însăși. China a dovedit clar că o populație mare, bine educată, poate deveni un avantaj enorm pentru o țară. Nu mai sunt nicidecum explicații ale stărilor de lucruri de azi nici invocarea segregării de produse la import, a costului scăzut al forței de muncă, a subevaluării monedei naționale (yuanul), a centralismului, a colectivismului etc. și a altor clișee demult infirmate. China s-a schimbat cel mai mult în ultimele decenii și a schimbat cel mai mult lumea. Ea se află pe ruta modernizării avansate. De aici ar trebui plecat în evaluări.
Ca să fim cât se poate de direcți, după 1978 China a aplicat economia de piață și are astăzi o altă înfățișare. Statele Unite dețin avansul tehnologic, dar China a pătruns în avangarda inovației tehnice. Peste toate, China a arătat că istoria nu se lasă epuizată de alternativa capitalism sau socialism răsăritean. Dacă este să ne exprimăm în termeni accesibili, China ilustrează un capitalism al producției, combinat cu un socialism al distribuției și o conducere de către comuniști care preconizează democratizări, în țara cu cea mai mare populație, și o altă ordine mondială. Cum observa un secretar de stat american, politica chineză axată pe „armonie” atrage. China se alimentează dintr-o moștenire culturală care abia a început să se dezvăluie.
De aceea, nu se va putea concura cu China folosind clișee superficiale. Cum observă din nou același responsabil de la „Newsweek” și CNN, „cea mai serioasă amenințare la adresa ordinii internaționale liberale nu este expansionismul Chinei, ci abdicarea Americii. Arhitectul acestui sistem pierde acum rapid interesul în propria sa creație” (p.225). SUA au creat această ordine, iar abandonarea ei, pentru care pledează astăzi unii, este sursă de pierderi pentru toate părțile.
Mai pot fi adăugate trei argumente în favoarea unei reactivări a politicii de largă respirație democratică, care a consacrat SUA în istoria lumii. Primul este acela că, în acest moment, SUA și aliații (EU, Marea Britanie, Canada, Japonia, Coreea de sud, Australia) dețin 58% din economia lumii. Dacă are loc „decuplarea” Chinei de această economie, atunci lumea se scindează și se pierd pârghii importante de a influența ceea ce se petrece în lume. Al doilea argument este acela că integrarea Chinei în economia mondială și dependența de China nu are precedent. Destul să amintim că, în relația dintre SUA și Uniunea Sovietică, schimbul comercial atinsese în jur de două miliarde de dolari anual. La această oră, schimbul comercial între SUA și China este de peste două miliarde de dolari pe zi! Al treilea argument este acela că față de orice competitor din trecut, China actuală este în avangarda inovației științifico-tehnologice și contează ca forță a descoperirilor și invențiilor.
Desigur că se pot aduce în discuție enorm de multe date dintr-o relație de complexitate aparte. Este important însă ca fiecare dintre cei care se exprimă să aibă în vedere un fapt a cărui simplitate este înșelătoare. Anume, că relația SUA-China nu are precedent în istorie și de ea atârnă acum mai multe decât au atârnat vreodată de relația dintre două țări.
A patra mea observație relativ la „decuplajul” Chinei – SUA, la care forțează unii fără a lua în considerare consecințele, este că acesta periclitează ordinea lumii din trei direcții majore. Prima este aceea că dezvoltările în care umanitatea se angajase cu decenii în urmă vor fi înlocuite cu conflicte. Este improbabil ca acestea să rezolve ceva în epoca în care proliferarea nucleară nu s-a putut opri, iar o nouă generație de arme sofisticate a intrat pe scenă. A doua este aceea că terorismul se va simți din nou în largul său, după ce a putut fi luat sub un anumit control și redus grație înțelegerilor SUA – Rusia – China – UE. A treia direcție este aceea că particularismele – etniciste, confesionale, culturaliste, etc. – vor izbucni cu forță nouă pe fondul confruntărilor ce nu au cum să rămână raționale. Scurt spus, distrugerea „cuplajului” va antrena falii mai mari în umanitatea actuală decât se anticipează. Fiecare om îi va resimți efectele.
Este încurajator, desigur, faptul că și SUA și China au declarat că nu doresc conflictul. Eu sunt convins că suntem într-un moment al istoriei în care, într-o lume postpandemică, se deschid, totuși, posibilități. O lume în care, de asemenea, trebuie luate decizii conduse de rațiune! Cu atât mai mult cu cât, mai presus de ideologii contextuale, rămân viziunile ce se inspiră din convingerea unității speciei umane în condițiile respectului pentru fiecare om și care iau notă de riscuri și pericole.