“Planul național de investiții și relansare economică” lansat de Ludovic Orban are 160 de pagini de obiective ambițioase ce ar trebui - conform documentului - realizate și finalizate în mai puțin de 160 de luni de aici încolo. Guvernul promite să aloce 100 de miliarde euro în perioada 2020 – 2030, din fonduri europene și naționale, rambursabile și nerambursabile, pentru un program atât de larg de investiții publice încât cuprinde, de fapt, în el suma tuturor năzuințelor din ultimii treizeci de ani, planificate, dar nerealizate.
Unii s-au entuziasmat primind mărețul anunț de investiții, sperând că poate va și prinde viață. Alții s-au grăbit să strige că e doar o minciună, încă una din colecția electorală. Eu unul trăiesc doar sentimentul de „deja vu – deja connu”! În 30 de ani, 17 personaje s-au perindat pe la Palatul Victoria, de la Petre Roman până la Ludovic Orban. Din cei șaptesprezece, zece au condus guvernele din 2007 încoace, țara fiind membră a UE. Toți 17 ne-au prezentat programe de dezvoltare, de lansare și relansare economică și de investiții naționale. Și toate s-au dovedit mincinoase prin nerealizarea obiectivelor propuse.
Astăzi, mai curând și mai corect intitulabil „program de guvernare multianuală” al PNL, este evident că avem în față un plan de guvernare pe cel puțin două mandate. Teoretic, asta nu ar strica deloc, dacă planul cu pricina va și prinde viață. Dar mi-e teamă de câteva detalii, iar diavolul stă ascuns tocmai în detalii. Pentru reușită, un astfel de plan multianual are nevoie de sprijinul politic al tuturor partidelor parlamentare. Anunțat și așteptat inițial ca plan de redresare din criza economică generată de pandemia COVID-19, a ajuns să fie un pachet de promisiuni de bunăstare economică enunțat cu doar câteva luni înainte de schimbarea structurii parlamentare. Dacă alegerile din noiembrie nu le va aduce liberalilor puterea majoritară, planul va rămâne doar o broșură ce va ajunge maculatură. Iar dacă o vor face, tot nu avem nicio garanție că cele promise se vor întâmpla vreodată.
Răsfoind doar capitolul „infrastructura”, planul promite 3.000 km în 10 ani, după 30 de ani cu doar aproape 1.000 de km de autostrăzi peticite de toată colecția de guverne postcomuniste menționate mai sus! Adică ni se spune că vom face în de trei ori mai scurt timp, de trei ori mai multă treabă, cu cam jumătate din forța de muncă de acum 30 de ani, bașca cu bani deocamdată virtuali (promisele fonduri europene viitoare; tot istoria ne arată că nu suntem capabili să accesăm liniile de finanțare ce ne sunt destinate).
Sunt sută la sută de acord cu ideea ca România să o cârmească odată de la modelul de creștere bazat pe consum și pe venituri pompate din pix electoral, către modelul bazat pe investiții, pe creșterea capitalului privat autohton, pe dezvoltarea digitală și tehnologică, și mai ales pe educație și învățământ. Dar, în același timp, am sută la sută sentimentul că am mai auzit promisiunea asta deșartă. Deja vu, deja connu!