China comunistă a făcut, începând cu 1978, cam ce-au făcut în URSS, în epoci diferite, Lenin și Gorbaciov (NEP și perestroika). Confruntate cu o economie în prăbușire și cu o penurie tot mai mare de produse de bază, care le amenință grav popularitatea, regimurile comuniste injectează doze mici, controlate, de liberalism economic, pentru a ține în viață în mod artificial un sistem bazat pe abolirea proprietății și inițiativei private și pe controlul cvasitotal al statului asupra factorilor de producție.
Rezultatul e socialismul hibrid, cu față umană, cu Partidul Comunist „forța politică conducătoare” și un control al statului asupra economiei ce se manifestă în doparea economiei cu comenzi și achiziții publice și întreținerea ei cu steroizi monetari, prin QE și dobânzi artificial de mici, ce produc bule.
Apar proiecte imobiliare faraonice, întregi structuri urbane care, în absența cererii reale, eșuează ca orașe-fantomă. Autoritățile locale și regionale, ca și companiile industriale controlate de stat, forțează creșterea nominală a economiei, în absența căreia riscă se instaleze panica. Se consumă beton și oțel? Crește PIB-ul, chit că rezultatele finite sunt vândute în pierdere sau zac pe stoc.
În același timp, chiar dacă susținut artificial, nivelul de trai și pretențiile chinezilor sunt în creștere. Asta, pe de o parte, stimulează consumul. Pe de altă parte, însă, amenință competitivitatea exporturilor. Angajatorii ajung să „importe” muncitori la negru din Vietnam pentru a-și menține marjele de profit. Mai rămâne să înceapă să se plângă de contrafacerile din acel spațiu, care concurează neloial clasicele chinezării.
Mai grav este însă că modelul economic chinezesc, bazat pe stimulare etatistă și pe exporturi ieftine susținute de salarii mici, dă dependență economiei mondiale.
Dar haideți să schimbăm perspectiva pentru a spune că status-quo-ul economic al lumii e determinat încă de modelul britanic și american, bazat pe acumulare domestică de capital urmat de exportul surplusului peste hotare. Cu toate distorsiunile etatist-corporatiste, de natură fiscală, monetară și de reglementare, acumularea de capital a Occidentului s-a bazat în esență pe funcționarea relativ liberă a piețelor și pe protecția drepturilor de proprietate privată.
Și China a acumulat însă capital. După ce au consolidat o structură de putere totalitară în epoca lui Mao, chinezii au atras capital vestic prin liberalizarea începută de Deng Xiaoping, ademenind banii „lumii libere” cu perspectiva accesului la o piață de consum uriașă și cu costuri de dumping ale muncii. Forța economică a Chinei a fost creată cu exporturi de capital occidental, singurele spații capabile să îl genereze cât de cât „natural”.
Da, numai că a venit momentul ca și China să exporte capital, investind în străinătate nu doar pentru randamente financiare, ci și pentru a-și consolida influența politică și geostrategică. Cine are banul face regulile. Din această perspectivă, Beijingul atacă serios poziția de lider mondial a Statelor Unite și a modelului occidental în general, iar „lumea liberă” nu prea știe cum să reacționeze.
Ba chiar se uită oarecum cu poftă și invidie la modelul chinezesc: etato-corporatism + supraveghere în masa!
Riscul e mai mic în SUA și UK, care, pe lângă că generează încă suficient capital intern, au știut să atragă banii japonezilor și arabilor. Zone ale lumii care încep să semene tot mai mult cu ceea ce era capitalismul anglo-saxon pe vremuri. Cea care se poate dovedi veriga slabă este Uniunea Europeană sedusă, de altfel, de perspectiva de a impune de la Bruxelles un autoritarism soft cu parfum chinezesc.