- Jurnalul: Cine ești tu, Narine, de unde vii și ce porți cel mai de preț cu tine în lume?
- Narine Abgarian: Mă numesc Narine și m-am născut în Armenia, în orășelul Berd, care se află la granița dintre Armenia și Azerbaidjan. Era unul dintre cele mai sigure colțuri ale lumii, un port liniștit și fericit, dar apoi, odată cu izbucnirea primului război din Karabah, orașul meu s-a aflat într-o zonă de război. Urăsc războiul din tot sufletul meu și consider că pacea este cea mai mare valoare.
Un elefant în magazinul cu porțelanuri
- Dorința pentru pace - o năzuință, așadar - este ceea ce porți peste tot cu tine… Dar să-ți spun cum te-am descoperit (prima oară): citeam povestea satului Maran, pipăind în gând părul ireal al Anatoliei - Anatolia!, ah, speranța renăscută căreia i-ai dat chip și inimă, nemurind-o sub masca unui personaj memorabil -, dar și lăcrimând, ori râzând în hohote (amintirea scenei în care baba al cărei nume l-am uitat aruncă drojdia în latrina din curte îmi provoacă și acum zâmbete). Te-am descoperit, zic, citind „Din cer au căzut trei mere” (și mi-ai plăcut), dar și mai târziu, când m-am delectat cu istoriile lui Simon, chiar și acum, când cu bucurie am descoperit că în România a mai fost publicată o carte abgariană - Maniunea (sincere felicitări, Ileana Achim, și mulțumiri pentru puntea întinsă către Narine!). Cronologic aș fi putut să te citesc răsturnat - doar (trilogia) Maniunea e cartea care ți-a adus faima, nu? Și-acum, în sfârșit, mirarea: de ce scrii, Narine? Și, mai ales, ce faci când nu scrii, când nu citești și nu asculți jazz?
- De ce scriu? Hai să-ți spun cum s-a întâmplat totul. Am fost o cititoare destul de dedicată și entuziastă toată viața mea, dar nu am visat niciodată să fiu scriitoare, deși am scris câteva proze scurte încă din adolescență. Reciteam ceea ce scriam, convinsă fiind că era o scriere absolut slabă și neputincioasă, și o aruncam la coșul de gunoi. Prima mea carte a fost publicată când aveam 39 de ani și nu a fost alegerea mea, ci a unui editor care, după ce mi-a citit povestirile pe internet, a decis să le publice într-o carte. Așa am devenit, destul de neașteptat, scriitoare. Apoi, după mulți ani, am realizat ce mare dar mi-a făcut viața. La început am fost pur și simplu speriată, eram extrem de sceptică și mi se părea că sunt un elefant într-un magazin de porțelanuri. Abia mai târziu mi-am dat seama de dimensiunea fericirii mele - pentru că fac ceea ce îmi place. Și am cititori foarte sensibili și receptivi, fără de care nu aș însemna nimic.
Prăjituri și plăcinte
- Un elefant într-un magazin de porțelanuri… Nici chiar așa!
- Așa simțeam, așa mă vedeam!
- Revenind la viața care exclude scrisul…
- Ce fac când nu scriu, nu citesc și nu ascult jazz? Duc o viață normală. Ne-am mutat recent dintr-un apartament în altul, iar eu am împachetat, am făcut curățenie în noul apartament și apoi am despachetat. Mă ocup de un milion de chestii. Gătitul, de pildă, este ceva ce îmi place foarte mult. Gătesc diferite preparate, dar mai ales mâncăruri armenești și italiene. Și îmi place să fac prăjituri și plăcinte.
- Gata, mă mut la voi! Glumesc, nu te supăra, spune-ne mai bine de unde/cum te-ai ales cu darul de a povesti? Dinspre bunicile tale, dinspre mediul cosmopolit al Armeniei, dinspre copilărie? Îmi pare că toate poveștile tale poartă pecetea primelor fericiri, candoarea și nostalgia specifice primilor ani de viață. Greșesc? În plus, schițezi foarte puține tipologii negative, astfel lumina și binele se ridică mai ușor deasupra. E o alegere deliberată, nu?
- Ai descris într-un mod minunat de exact toate lucrurile care îmi condiționează scrisul. Este vorba de basme și legende povestite de bunicile mele, de o copilărie fericită și lipsită de griji, pe care noi, copiii, o luam ca pe ceva de la sine înțeles, și abia mai târziu, crescând și înțelegând realitatea sovietică în care trăiam, am realizat că se datora muncii grele și devotate a părinților noștri. Este vorba de orășelul Berd, în care m-am născut și am crescut, de murele care creșteau în curtea noastră, de pâinile mari și fierbinți pe care străbunica mea le scotea din cuptorul de piatră. O climă blândă și munți înalți, un pârâu de munte al cărui glas se auzea de pretutindeni, o capelă de piatră cu pereții întunecați și afumați de lumânări... Copilăria mea nu a fost doar fericită, ci și plină de dragoste și frumusețe, iar aceste sentimente le păstrez în inimă pentru tot restul vieții. Și vorbesc despre ele în cărțile mele.
4 surori și un frate
- Și o faci minunat. Sincer îți spun.
- Mulțumesc.
- Narine, ești armeană din tată-n fiică, mai ai trei surori (ai avut și un bunic supraviețuitor al genocidului…), te tragi dintr-un orășel clădit pe ruinele unei vechi fortărețe, într-o zonă de munți joși. Când ți-ai părăsit vatra natală, Narine? Apoi cum a reușit o armeancă sadea să se adapteze în Rusia și cum ai regăsit la maturitate urbea copilăriei?
- Pe lângă cele trei surori, mai am un frate cu 13 ani mai mic decât mine. Tatăl meu și-a dorit toată viața un fiu și, în cele din urmă, a primit unul. Așa că suntem cinci în familie. Apoi, nu am plecat în Rusia de bunăvoie - mama m-a convins să o fac. Erau anii primului război din Karabah, Armenia se afla în cea mai gravă situație: blocadă, frig, foamete, sărăcie extremă. Când am absolvit universitatea, mama m-a convins să plec la Moscova. Ea a crezut întotdeauna că aș putea face mai mult. Și, de fapt, avea dreptate - mutarea în Rusia a fost cea care m-a transformat în scriitoare. Deși am trăit o viață lungă la Moscova, timp de aproape un sfert de secol, nu am tăiat niciodată cordonul ombilical care mă lega de Armenia. De aceea, toate cărțile mele, deși scrise în limba rusă, sunt despre țara mea natală.
România și Armenia, zăbală sovietică
- Ne leagă fire strașnice fie și dacă ținem cont doar de trecutul Armeniei și al României, consumate sub tutela Uniunii Sovietice: lozincile, ideologia, cuplajul telefonic, pâinea pe cartelă, uniforma, matricola, corul școlar, învățământul gratuit etc. Ce ți-a priit, Narine, din comunism, ce ți-a plăcut și ai pus la suflet? Ce ți-a displăcut profund?
- Trecutul nu poate fi șters cu o radieră și scris din nou. Din întâmplare, țările noastre nu au fost scutite de modul de viață sovietic care ne-a fost impus. A fost și bun, și rău în el. Binele a venit din partea familiilor noastre, care erau adesea dispuse să se sacrifice pentru a le oferi copiilor o viață decentă. Răul a venit dintr-un sistem urât, complet inuman, care a distrus multe vieți și destine. Am crezut în mod naiv că imperiul s-a prăbușit în 1993, dar s-a dovedit că acesta a fost doar începutul procesului, iar acum, treizeci de ani mai târziu, ne aflăm în epicentrul acestui colaps. Principala sarcină a țărilor noastre este să nu se afle sub dărâmături și să își păstreze independența. Și sper foarte mult că vom supraviețui.
Război, frică, sfâșieri
- Ce ton grav, Narine, ce ton tulburător… Ai părăsit Rusia… Ce te-a dezamăgit? Pornirile belicoase ale „tătucului” ei? Cum percep oamenii, rușii obișnuiți războiul declanșat în Ucraina? Cum i-ai simțit?
- Am părăsit Moscova în martie 2022, imediat după ce a început războiul cu Ucraina. De fapt, intenționam să mă mut în Armenia mai devreme, după înfrângerea noastră în cel de-al doilea război din Karabah, când Rusia, pe atunci aliată a Armeniei, nu numai că nu mi-a ajutat țara, dar a făcut din ea un miel bun de sacrificat. Așteptam ca fiul nostru să își termine masteratul pentru a ne putea vinde apartamentul și a ne muta. Dar a început războiul cu Ucraina, iar noi am renunțat la tot și am plecat. Fiind cetățean al Armeniei, sunt pregătită să-mi asum responsabilitatea pentru deciziile țării mele. Nu am nicio dorință de a mă asocia cu deciziile brutale ale Kremlinului. Mă doare sufletul pentru numărul imens de oameni din Rusia care nu au acceptat acest război și care tac de frică. Dar la gândul ucrainenilor, inima mea se sfâșie literalmente în bucăți. Și îmi doresc cu adevărat ca justiția să prevaleze și Ucraina să rămână în interiorul granițelor sale recunoscute la nivel internațional.
Faulkner, Garcia Marquez, Petrușevskaia…
- Drame peste drame. Mai bine ne întoarcem la literatură, e bună și frumoasă. Ce carte a scriitoarei Narine Abgarian îi este cel mai aproape de inimă omului Narine Abgarian (și de ce)?
- Cel mai probabil „Simon”. Este o carte despre oameni obișnuiți, care își trăiesc viața de zi cu zi și nu realizează câte lucruri minunate oferă lumii. Este o carte despre sentimente adevărate, despre dorința timidă de a fi fericit și despre recunoștința nesfârșită că această fericire se întâmplă.
- Cum mai transpar, prin personaje, trăirile tale! Cine sunt, Narine, scriitorii tăi preferați?
- William Faulkner, Gabriel Garcia Marquez, Friedrich Dürrenmatt, Anton Cehov, James Joyce, Ludmila Petrușevskaia... De fapt, sunt atât de mulți scriitori preferați, încât i-aș putea înșira ore întregi. Le sunt recunoscătoare fiecăruia dintre ei pentru operele lor minunate. Citirea cărților lor a risipit întunericul. Într-adevăr, la început a fost cuvântul, iar acel cuvânt a fost lumină.
Sensul fundamental al vieții
- Dar cele mai apreciate trei cărți pe care le-ai citit până acum?
- „Un veac de singurătate” de Marquez; „Zgomotul și furia” de Faulkner și „Timpul nopții” de Petrușevskaia.
- Ce-i iubirea, dragă Narine?
- Sensul fundamental al vieții. Ceva care te ajută să crezi și să nu renunți.
- Dar prietenia?
- Cred foarte mult în prietenie. Am prieteni minunați, îi iubesc foarte mult și sunt mereu gata să-i ajut. Și sunt sigură că și ei vor fi alături de mine dacă voi avea nevoie de ei.
A doua patrie
- Ce-ți vine în minte când auzi/citești cuvântul România? Fii sinceră, te rog.
- Probabil că răspunsul meu vă va surprinde. Adevărul este că eu și soțul meu numim în glumă România a doua mea patrie. Când oamenii din Europa mă întreabă de unde vin, dialogul arată întotdeauna la fel:
- Where are you from?
- From Armenia.
- From Romania! Ok.
Și trebuie să îi corectez de fiecare dată - nu, nu România, ci Armenia. Așa că poți să te gândești la mine ca fiind un pic româncă.
- Ha, ha, ha, bună asta!
- Mie-mi spui?!
Fan al noului val românesc cinematografic
- Cum crezi că și-i închipuie o tânără armeană să zicem din Berd, astăzi, pe români? Ce rezonanțe poartă oare acest nume - România - pentru armeni? Dar pentru ruși - doar ai trăit ani buni la Moscova, cunoști constructele lor culturale.
- Pentru cei din generația mea, românii sunt o parte din trecutul nostru comun, așa că mă simt foarte apropiată de voi. Pentru noua generație, care știe foarte puțin despre Uniunea Sovietică și Blocul de la Varșovia, românii, alături de ceilalți europeni, fac parte din cultura europeană. Pot să presupun că atitudinea față de voi este caldă și recunoscătoare, datorită simpatiei și aspirației mari a armenilor pentru valorile pe care le propovăduiește Europa.
- Știi vreun scriitor, vreun poet, istoric, cercetător, artist de origine română? Ai citit vreo carte scrisă de un român, vreun poem?
- Sunt un mare fan al noului val românesc din cinematografie: „Moartea domnului Lăzărescu”, „Aurora”, „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, „Poziția copilului”, „Bravo”. Îmi place mult scurtmetrajul lui Radu Jude, „O umbră de nor”, care este emoționant până în măduva oaselor. O consider pe Luminița Gheorghiu una dintre actrițele remarcabile ale cinematografiei mondiale. Dintre scriitori, îi cunosc și îi iubesc personal pe Ioana Pârvulescu și Florin Lăzărescu.
În vizită la rudele din România și Moldova
- Ai vizitat România cu prilejul lansării cărților tale, cum ți s-a părut țara noastră? Dar oamenii? Ți-a atras ceva anume atenția, ori ai avut un program mult prea încărcat pentru a mai avea timp să-ți formezi și o impresie?
- Românii lasă impresia de oameni foarte deschiși, prietenoși și foarte calzi. Cel mai important este că mă simt printre ei ca și cum aș fi printre ai mei. Același sentiment îl am și atunci când vizitez Moldova. Este ca și cum aș fi venit în vizită la rude, cu care poți vorbi fără teamă despre orice: despre lucruri vesele și triste. Pentru că ei te vor înțelege și te vor susține întotdeauna.
- „Chimia” e reciprocă, am auzit doar cuvinte faine despre romanele tale, despre tine. Ultima mirare: mi-ai dezvăluit că-ți face plăcere să gătești. Ne poți dărui o rețetă simplă armenească, o rețetă pentru „ceva” dulce?
- Poate că cel mai popular produs de patiserie din Armenia este gata. Există multe rețete de gata, dar eu o să v-o spun pe cea a mamei mele.
Ceva dulce
- Te rog.
- Pentru aluat: se fărâmițează fin 250 de grame de unt și se amestecă cu 3 căni de făină (plus 2 lingurițe de drojdie), se adaugă 250 de grame de iaurt și 250 de grame de smântână. Se condimentează cu un praf de sare și se frământă rapid aluatul. Se acoperă și se lasă deoparte.
Pentru umplutură, se freacă 250 de grame de unt, 3 căni de făină și 2 căni de zahăr granulat, până se obține o masă sfărâmicioasă. Se pot adăuga și nuci prăjite, tocate.
În continuare, împărțiți aluatul în patru părți, întindeți fiecare parte într-un strat subțire, adăugați umplutura, rulați aluatul și apăsați-l ușor cu mâinile, dându-i forma unui dreptunghi. Tăiați-l cu cuțitul, ungeți-l cu gălbenuș și coaceți totul la 180 de grade, până se rumenește. Gata se poate mânca atât caldă, cât și rece.
Poftă bună!
- Mulțumim.
- Și eu vă mulțumesc.
Visul (de scriitoare) a început cu o carte pentru copii…
Narine Abgarian s-a născut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supraviețuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistică de Stat V. Briusov din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ținut mai mulți ani. Textele sale despre o fetiță numită Maniunia au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat Maniunia pișet fantasticeski roman (Maniunia scrie un roman fantastic, 2011) și Maniunia, iubilei Ba i procie trevolnenia (Maniunia, aniversarea lui Ba și alte peripeții, 2012). Pornind de la trilogia ei, s-a realizat un serial TV de zece episoade. Culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopis v karakuliah (Semion Andreici. Letopiseț în mâzgălituri, 2012) a fost desemnată cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat premiul BABY-NOS în 2013.
Merele aduc succesul
Romanele și volumele sale de povestiri au impus-o drept una dintre cele mai importante voci ale literaturii ruse actuale; dintre acestea amintim: Ponaehavșaia (Imigranta, 2011), Liudi, kotorîe vsegda so mnoi (Oameni care sunt mereu cu mine, 2014), roman nominalizat la Premiul Bolșaia Kniga, Zulali (2016), ecranizare în 2021, Liudi nașego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Dalșe jit (Să trăiești mai departe, 2018). A cunoscut succesul internațional odată cu traducerea în peste 20 de limbi a bestsellerului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana.
Pe lista celor șase
În 2020 a publicat Simon (Humanitas Fiction, 2023), roman câștigător al Bolșaia Kniga - Premiul cititorilor, devenit, de asemenea, bestseller, iar în 2022, volumul de povestiri Molceanie țveta (Tăcerea culorii). În 2015 lui Narine Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuția excepțională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni.
„Am fost o cititoare destul de dedicată și entuziastă toată viața mea, dar nu am visat niciodată să fiu scriitoare”, Narine Abgarian
„Eu, scriitoare? La început am fost pur și simplu speriată, eram extrem de sceptică și mi se părea că sunt un elefant într-un magazin de porțelanuri”, Narine Abgarian
„Gătesc diferite preparate, dar mai ales mâncăruri armenești și italiene. Și îmi place să fac prăjituri și plăcinte”, Narine Abgarian
„Ai descris într-un mod minunat de exact toate lucrurile care îmi condiționează scrisul. Este vorba de basme și legende povestite de bunicile mele, de o copilărie fericită și lipsită de griji”, Narine Abgarian
„Nu am plecat în Rusia de bunăvoie - mama m-a convins să o fac. Erau anii primului război din Karabah, Armenia se afla în cea mai gravă situație: blocadă, frig, foamete, sărăcie extremă”, Narine Abgarian
„Deși am trăit o viață lungă la Moscova, timp de aproape un sfert de secol, nu am tăiat niciodată cordonul ombilical care mă lega de Armenia. De aceea, toate cărțile mele, deși scrise în limba rusă, sunt despre țara mea natală”, Narine Abgarian
„Principala sarcină a țărilor noastre este să nu se afle sub dărâmături și să își păstreze independența. Și sper foarte mult că vom supraviețui”, Narine Abgarian
„Am părăsit Moscova în martie 2022, imediat după ce a început războiul cu Ucraina”, Narine Abgarian
„Adevărul este că eu și soțul meu numim în glumă România a doua mea patrie”, Narine Abgarian
„Românii lasă impresia de oameni foarte deschiși, prietenoși și foarte calzi. Cel mai important este că mă simt printre ei ca și cum aș fi printre ai mei. Același sentiment îl am și atunci când vizitez Moldova”, Narine Abgarian