O mișcare de menghină acționează nefast: inflația de 9,3% (și numai Dumnezeu știe cât anume va fi inflația anul acesta) erodează buzunarul cetățeanului pe de o parte, iar o creștere a TVA la 21%, combinată cu înghețarea salariilor publice, îl strivește pe de altă parte. Pentru a înțelege gravitatea acestei presiuni, trebuie să privim dincolo de tabelele Excel și să vedem cum statul ignoră avertismentele fundamentale ale istoriei economice.
John Maynard Keynes, arhitectul cererii gestionate de stat, ar fi îngrozit de administrația românească din ultimul deceniu. Keynes susținea că, în timpul unei recesiuni, statul trebuie să fie „cheltuitorul de ultimă instanță” pentru a menține economia în viață. Dar ani la rândul clasa politică a inventat și pus în practică o mutație perversă: Keynesianismul de cumetrie. Guvern după guvern au cheltuit sume record pe „investiții”, dar efectul de multiplicare a fost invizibil. De ce? Pentru că aceste fonduri s-au scurs printr-o birocrație politizată, mai interesată de loialitățile „baronilor” locali decât de infrastructura națională. Între timp, adevăratul motor keynesian - consumatorul - a fost lăsat baltă în subdezvoltare. Mai recent, prin creșterea TVA și înghețarea salariilor în plină contracție, guvernul a frânat cererea agregată. Este un paradox economic: după ce au cheltuit aiurea pe fel de fel de pomeni electorale, stipendii bugetare și contracte publice - multe fără noimă -, politicienii forțează acum sectorul privat la un post monastic. O speranță stă însă într-o accelerare a utilizării fondurilor europene și în alocarea a 8% din PIB spre investiții care ar trebui cu adevărat să repornească economia.
Dacă aripa PSD a coaliției face din Keynes o cauză pierdută, aripa PNL îl trădează pe Milton Friedman. Principiul central al lui Friedman era că „inflația este întotdeauna și peste tot un fenomen monetar”, cauzat de un guvern care refuză să oprească tiparnița de bani. Ținta de deficit de 6,2% stă dovadă a disciplinei „liberale”. Dar aceasta este doar o țintă, aproape chiar o ficțiune atunci când nu poți obține stabilitate fiscală pentru că se menține gap-ul de TVA de 30%. Statul continuă să rămână oaia neagră a colectării taxelor din Europa, eșuând să strângă aproape o treime din ceea ce i se datorează. În loc să facă munca grea de digitalizare a ANAF și să concedieze pilele politice care blochează administrația fiscală, coaliția a ales calea „leneșă”: a crescut regimul fiscal, dar promițând și alte „reforme administrativ-fiscal-bugetare”.
În timp ce coaliția se ceartă aruncând praf în ochi prăzii electorale, piețele internaționale de capital emit o judecată mult mai aspră. Spread-urile CDS (Credit Default Swap) ale României - costul asigurării împotriva unui default național - se lărgesc semnificativ față de vecinii noștri regionali. Costul serviciului datoriei publice explodează, investitorii globali cerând un randament mai mare pentru „riscul românesc”. De ceva vreme nu mai plătim doar pentru datoriile din trecut; plătim și o „primă de instabilitate politică”. Eșuând să prezinte un front fiscal unitar și credibil, guvernul a transferat ani la rând miliarde de euro din viitoarele spitale și autostrăzi direct în buzunarele creditorilor străini. Ne împrumutăm la rate apropiate riscant de „junk” pentru a finanța o birocrație de lux.
Iar „noua ordine mondială” și criza energetică din Strâmtoarea Ormuz par a veni la țanc să fie folosite ca scuze convenabile pentru eșecul intern. Da, petrolul la 100 de dolari este o problemă globală, dar incapacitatea de a colecta taxele interne este o problemă de Dâmbovița. Coaliția este paralizată de războiul intern, nicidecum de războiul din Golful Persic. Fiecare decizie (fiscală și nu numai) este filtrată prin lentila următorului congres de partid sau a ciclului electoral de peste doi ani.
Așa cum spunea Keynes: „Pe termen lung, toți suntem morți”. Sub managementul acestei coaliții, „termenul lung” pentru economia românească este programat pentru marțea viitoare.
Funcționăm de fapt dintr-o Marți în altă Marți.