La 86 de ani, scriitorul şi omul de teatru Dinu Săraru îşi surprinde cititorii cu un roman diferit faţă de ce a scris până acum. "Corrida" este o carte care ne prezintă lupta cu viaţa a unui tânăr toreador. O poveste care se simte, nu se citeşte. Dinu Săraru scrie în continuare cu pasiune şi mărturiseşte că este lacom de viaţă.
Cum mai e pe la Slătioara? Cum mai e viaţa pe acolo?
La Slătioara viaţa e la fel de monotonă ca în toată ţara. Nu cred că este mai veselă Slătioara decât este ţara şi nici ţara nu e mai veselă decât este Slătioara.
S-a schimbat mult faţă de cum era în copilăria dvs?
Nu foarte mult, dar nu mai sunt ţărani. Cerul şi stelele sunt cele care au rămas ţărăneşti. Este un sat la jumătatea drumului între Târgu Horezu şi Târgu Cărbuneşti. Bucuria de a fi la Slătioara ţine de peisaj mai ales. Lumea este o lume ţărănească obosită care nu are bucuria ideii de ţăran. Nici nu mai sunt ţărani. Am scris o povestire care se numea ultimul ţăran din Slătioara. Eu eram. Singur mă aflam la Slătioara într-o toamnă când am scris povestirea asta în care trăiam cu toată intensitatea ideea de ţăran, pentru că cei din jurul meu erau foarte străini de ideea de ţăran. Bucuria de a fi ţăran nu mai este cea care mi-a născut mie cărţile, care m-a făcut să apăr ţăranul, să-l iubesc. Să îl descriu, nu să îl înfrumuseţez, să-l înţeleg, să-l fac iubit de cititori. Nu mai sunt ţăranii ăia. Mi-ar plăcea să scriu mai mult despre lumea de astăzi dacă aş sta în ea, dar nu mai e lumea ţărănească.
Dar unde sunt ţăranii?
Ei sunt în drumul dintre două orăşele, dintre două târguri, dintre două mahalale ca şi ţara românească, care, din păcate e astăzi o uriaşă mahala. Vedeţi bine câtă răutate macină fiinţa noastră astăzi, câtă dezbinare, câtă lipsă de prietenie, câtă delaţiune. Într-un roman spun că toată lumea are la mână pe toată lumea. Cam acesta este spiritul care ne guvernează astăzi. Nu e numai înstrăinarea, dar e şi o nevoie pe care nu o înţeleg şi nu sunt deloc rău sau sceptic sau obosit de viaţă încât să nu-mi placă nimic. Nu, sunt lacom de viaţă! Peste greutatea raniţei mele de viaţă trăieşte o lăcomie de a trăi puternică. Nu mă aşteptam să trăiesc o vreme care este la fel ca iarna asta a treia. E o iarnă continuă a nemulţumirii noastre, cum a scris un mare scriitor american. Dacă n-ai fi ziaristă şi aş sta de vorbă cu dumneata şi te-aş întreba dacă ai vrea să pleci, mai mult ca sigur mi-ai spune că ai vrea să pleci din ţară. Am vorbit cu un absolvent de teologie care a învăţat bine, viitor preot şi care mă întreba Ce părere aţi avea, domnule Săraru, dacă aş pleca din ţară? M-aş face de râs? Am spus Nu te-ai face de râs pentru că toţi vreţi să plecaţi din ţară.
Românii pleacă în lume să-și caute norocul
V-aţi gândit vreodată să plecaţi din România că tot vorbeaţi de această ţară ca o mahala?
Nu m-am gândit să plec din România niciodată. Mi-ar fi plăcut dacă eram ceva mai tânăr să stau mai mult în Provence, în Franţa. Acolo e o lume ţărănească încă vie şi e o lume ţărănească încă apropiată de sentimentele mele de iubitor al satului şi al civilizaţiei ţărăneşti. Dar ca să plec din ţară, niciodată şi nici acum n-aş pleca. Dacă nu e cerul meu, nu sunt stelele mele, nu e soarele care răsare pentru mine, nu înseamnă nimic o ţară. Asta e toată problema. Să începem să facem în această societate ca răspunsurile la propriile noastre întrebări să ni le dăm noi înşine. Să nu mai aşteptăm să ni se dea hârtii scrise despre ce trebuie să facem, încotro să o luăm, cum să ajungem mai repede mână de lucru oarbă, pentru că despre asta este vorba până la urmă. Cu cât această ţară este mai zăpăcită şi contorsionată, răsturnate ierarhiile ei, cu atât este propice dezvoltării unei lumi oarbe care se poate angaja pe plantaţiile celor bogaţi. Câţi oameni au plecat din Slătioara mea. Ba în Anglia, ba în Spania, au cules şi căpşune şi mere, dar nu am văzut unul realizat până la capăt. Să se întoarcă în ţară şi să dea o lecţie. Uite a fost ăsta plecat în Germania cinci ani şi s-a întors boier. Tot ne ducem undeva ne căutăm norocul şi nu reuşim să fim proprietarii norocului.
Spuneaţi despre România că a fost un laborator în ultimii ani. Mi se pare foarte interesant pentru că şi doamna Ileana Vulpescu mi-a spus cam acelaşi lucru, că i se pare că este o chestiune programată ce se întâmplă în ţara noastră.
Nu poate să nu fie programată. E atât de bine pusă la punct această dezorganizare a ţării încât de la sine nu se putea face o asemenea ispravă, dar ce este dramatic pentru mine este că noi nu ne trezim încă la realitatea pe care suntem puşi să o suportăm. Eu sunt de pildă împătimit de meri şi de pruni. Avem o zonă extraordinară de meri şi de fructe de toamnă. Şi văd pieţele din Bucureşti. Au pierit merele domneşti. Domnule, dacă nimeni nu suferă pentru că suntem una din ţările care a avut una dintre ele mai frumoase livezi din Europa iar noi trebuie să cumpărăm mere verzi şi mere date cu ceară să reziste şi nu mai au niciun gust... Prea puţine fete mari - cum le spun eu - de la Slătioara deosebesc pătrunjelul de praz. Pentru că aşa sunt învăţaţi. Noi avem la Slătioara un magazin mare de tot, un fel de mall.
Mall la Slătioara?
Da, da. În care găseşti tot. Şi pătrunjel, dar toate făcute în laboratoare. Şi praz, şi morcov, totul e la gura ţăranului. Nu mai pune nimeni în grădină nimic. Şi îmi spun: Nu mă risc, domnule Dinu. Nu mai merg. Mă duc la prăvălie şi îmi cumpăr roşia şi îmi văd de treabă.
Şi ei ce fac la ţară?
De pildă zona din care sunt eu a Horezlui este cu dealuri frumoase şi cu crescători de vite. Albea câmpul de oi în timpul copilăriei mele. Acum e un verde frumos cât îl lasă Dumnezeu să fie, dar nu mai vezi o oaie. Te duci în piaţă, toate legumele sunt venite din tot felul de ţări, dar numai de la noi nu mai vine nimic. Merele de la Voineşti nu mai există, prunele nu. Este foarte ciudat cât de repede am acceptat noi acest sintetic care să ne sufoce piaţa şi gusturile. Aş fi vrut să văd un om politic care să fie purtător de cuvânt al lumii ţărăneşti, aia care mai există. Şi să se ducă în Parlament să bată cu pumnul în masă pentru o cauză rurală. Deputaţii noştri nu ştii de unde vin. Nici nu ştiu unde se duc, dar ştiu să-şi facă toţi interesele.
„Cine răzbeşte până la capăt e un învingător”
Haideţi să vorbim puţin despre „Corrida”, romanul pe care l-aţi lansat recent. Am citit „Corrida” şi m-a dus cu gândul la Hemingway. De unde pasiunea pentru coride?
V-aţi dus cu gândul bine la Hemingway pentru că şi pe mine Hemingway m-a împătimit de coridă. Dacă atunci când am intrat în presă şi am început să fac cronică teatrală aş fi văzut coridă, aş fi fost un cronicar de coridă teribil de împătimit. M-am dus la coridă târziu, am avut norocul să întâlnesc în prima mea ipostază de spectator la coridă un toreador, El Juli, extraordinar de interesant, în jurul vârstei de 30 de ani, curajos. Cel pe care îl descriu cu nume. Şi care a făcut o ispravă acum. S-a jucat cu un taur care era furibund, puternic şi mare, iar el băiat frumos, luminos. Atâta l-a zăpăcit încât taurul a rămas orb în mijlocul arenei şi el a plecat cu sabia la şold, cu spatele la el şi s-a dus spre tribuna preşedintelui să-l salute. Şi-a aruncat şi pantofii din picioare pe nisip. O scenă extraordinară pe care am văzut-o, am descris-o, eram înnebunit de ideea că dacă se trezeşte taurul, pulbere îl face. S-a dus liniştit, l-a salutat pe preşedintele coridei, taurul l-a aşteptat, l-a omorât până la urmă. Se ruga lumea să-l omoare, să se termine, pentru că risca atât de mult expunându-se furiei taurului cu o plăcere, cu o voluptate care era absolut nemernică. Împătimit de teatru cum sunt, mi-am dat seama că arta toreadorului este arta actorului care moare cu adevărat pe scenă. Pe scena arenei dacă trebuie să mori, când ai murit nu se poate trage cortina şi tu să te ridici să te duci să fumezi.
Este o luptă pentru viaţă.
Este o luptă cu viaţa, despre asta am vrut să vorbesc în acest miniroman. Despre cât de grea şi criminală este lupta cu viaţa şi cât de selectivă este această luptă. Cine răzbeşte până la capăt e un învingător. Niciodată pe scenă un actor nu ar putea să meargă până la capăt cu devotamentul faţă de rol cum merge un toreador.
Este un spectacol dur pe care mulţi îl contestă.
Este adevărat. În Franţa, la Nimes şi la Arles mai sunt doar două arene în care e permis spectacolul. Eu acolo am văzut luptele cu taurii despre care am scris. În Spania mai este o singură arenă din câte ştiu. În Mexic mai sunt. E adevărat că este criminală, este odioasă până la urmă, dar există spectatori şi pentru această poveste, este un mod de a trăi intens. Spectacolul este acaparator, cuceritor, şi bulversant, şi obositor, îl visezi, ca un coşmar pe care îl trăieşti cu ochii deschişi.
Putem spune că acest roman „Corrida” este total diferit faţă de ce aţi scris până acum?
Da, este total diferit ca şi romanul „Ura din ochii vulpii”. Sunt total diferite de tot ce am scris până acum. Sunt momente în literatura mea care poate trimit la o asemenea abordare. M-aţi şi provocat să mă gândesc dacă nu cumva nevoia de viaţă, lăcomia de viaţă, apropierea de un capăt al vieţii m-a îndreptat spre tipul acesta de literatură în care se joacă până la capăt o situaţie. În romanul „Ura din ochii vulpii” este povestea dramatică de la teatrul mic după Sărindari, dar amândouă sunt alt tip de literatură, îmi pare bine că aţi observat. Acum scriu tot prin dictare, că nu mai văd, un roman.
„S-a dat jos din tren şi a rămas cu mine 60 de ani”
Cum staţi cu dragostea?
Am împlinit, în aprilie, 60 de ani de căsătorie cu soţia mea.
Care este secretul?
Secretul? Pesemne că am avut nevoie amândoi unul de altul şi eu de ea mai ales pentru că am fost mai zurbagiu, mai ambiţionat de vânătoare, de scrisul care te singularizează, te înstrăinează şi de viaţa socială. Ea a stat lângă mine, a crescut fetele care sunt ziariste amândouă. S-au nenorocit dacă m-au urmat, vedeţi bine ce greu e să fii ziarist, deşi e frumos.
Spuneţi-mi povestea. Cum a fost când aţi întâlnit-o pe fata aceea de 17 ani care a venit cu trenul după dumneavoastră. Cum a fost prima întâlnire?
18 ani avea. Eu m-am dus trimis de radio să decorez teatrul din Baia Mare care împlinea 5 ani de existenţă. Acolo după ce s-a terminat festivitatea am înmânat decoraţia, era toată lumea. Eram un gazetar care domina de pe atunci viaţa teatrală, eram un cronicar al dracului.
Aţi terorizat lumea teatrului.
Am terorizat. Ea era o fată foarte proaspătă, mică şi am stat de vorbă cu ea şi ce dracu s-o fi întâmplat, era într-o duminică seara, şi i-am spus Dacă vii vineri la Bucureşti, te iau de nevastă şi facem şi o călătorie pe Mediterană cu vaporul. Atunci se anunţase că Transilvania vaporul nostru face călătorii pe Mediterană. Cred că am fost convingător. M-am dus la gară şi am aştepta-o. Şi s-a dat jos din tren şi a rămas cu mine 60 de ani.
Dacă ar fi să vă întoarceţi în timp, aţi schimba ceva, aveţi regrete?
O parte din biografia mea n-a depins de mine, a depins de epocă. Eu n-aş schimba nimic, dar ipostaza de deţinut la canalul Dunăre-Marea Neagră aş schimba-o, că a fost cumplită. Trei luni am stat pentru că aveam o extracţie nesănătoasă. Am plătit mai scump decât se cuvenea. Am trăit din plin, lacom de viaţă şi cocoşat de raniţa de viaţă în spate. Era raniţa din viaţa mea şi am făcut ce am vrut eu, cât am putut să fac. Cred că dacă oamenii vor să trăiască într-un anume fel şi se ambiţionează, pot trăi în felul acela. Dar noi am abdicat astăzi de la ambiţia de a trăi vertical.
Prea puţine fete mari - cum le spun eu - de la Slătioara deosebesc pătrunjelul de praz. Pentru că aşa sunt învăţaţi. Noi avem la Slătioara un magazin mare de tot, un fel de mall.
Aş fi vrut să văd un om politic care să fie purtător de cuvânt al lumii ţărăneşti, aia care mai există. Şi să se ducă în Parlament să bată cu pumnul în masă pentru o cauză rurală. Deputaţii noştri nu ştii de unde vin. Nici nu ştiu unde se duc, dar ştiu să-şi facă toţi interesele.