Am avut bucuria să trăiesc mai mulţi ani în miezul unor evenimente şi acte de cultură profunde şi curajoase, păstorite de maestrul Dinu Săraru. Am descoperit vocaţia povestitorului, o agendă uriaşă a memoriei prefigurând pagini de memorialistică excepţionale. M-am bucurat să descopăr de fiecare dată că maestrul continuă în forţă toate drumurile creaţiei care l-au consacrat. Ca jurnalist redutabil, cu vorba precisă şi biciuitoare. Ca moralist care nu iartă micimile vremurilor şi minciuna împăunărilor. Ca iubitor de oameni şi valori tradiţionale, punând în lumină alaiul modelelor naţionale care ar trebui să fie urmate. Ca judecător care nu iartă tăvălugul distrugător de valori, care pictează chipurile şi caracterele groteşti ale tranziţiei, în personajele cărţilor din ultimii ani. Ca eseist şi dramaturg care uneşte spiritul critic şi înţelepciunea iute, fără nimic molcom sau catifelat în judecăţile de valoare, Dinu Săraru nu e ceremonios. Vorbele sale de duh au suculenţa frazelor memorabile, dar şi aciditatea neiertătoare.
Dinu Săraru are replică şi descarcă prin cuvinte, precum fulgerul, o lumină necruţătoare în polemicile şi pamfletele sale. El este în literatură şi cultură, sub arcul sprâncenelor lui stufoase, ceea ce regretatul Profesor dr. Dan Setlacec a fost în medicină, un Zeus tonans, menit să-i ţină în frâu pe zei, cu legendele lor, şi pe muritorii încredinţându-şi soarta acestor legende.
Nu a existat proiect cultural al ţării noastre, la vremea atâtor cumpene prin care a trecut în ultimele şase-şapte decenii, în care Dinu Săraru să nu fi fost implicat, fie că a fost vorba de faceri şi desfaceri de reviste, de Teatru şi Patrimoniu, de Biserica şi Credinţa Ortodoxă, de binecuvântarea meşteşugurilor şi tezaurizarea lor în albume excepţionale, prin Fundaţia „Nişte Ţărani”.
În cărţile lui cu personaje reale, dar care „rămân poveste”, graniţele realului se întrepătrund cu ficţiunea, poezia cu astenia tranziţiei şi cu rutina globalizării. Răzbat din ele un suflu liric, o plasticitate a imaginilor ce se desenează în faţa ochilor ca ieşite parcă de sub penelul unui pictor.
Cărţile lui au emoţie şi asta vădeşte că sunt amprentate autobiografic. De fapt, se povesteşte pe sine însuşi, jurnalistul, omul de teatru şi de film, scriitorul, de-a lungul unei vieţi pline şi nu întotdeauna lipsite de obstacole.
Teatrul bun s-a clădit mereu pe iubire şi Dinu Săraru a demonstrat asta faţă de tânăra generaţie.
În ultimul timp aproape s-a retras din viaţa publică, mai aproape de amintiri, poate chiar într-un turn de fildeş, la Slătioara, unde, după cum mărturisea, se află „Purgatoriul meu, cea mai curată oglindă a zbuciumului meu… şi leacul meu”.
Azi îl privim pe Dinu Săraru ca pe un înţelept şi învingător. Ştim că pentru el cultura nu e o sumă de evenimente şi mai ştim că refuză zgomotul obscen şi asurzitor al mizeriei şi nonvalorilor ce vor să ne acapareze. Cultura e pentru Dinu Săraru un lanţ cu verigile întregi şi continue, făcut din Creatori, Opere şi Sărbători. Din uriaşe punţi ale rezistenţei şi comunicării între valorile adevărate ale fiecărei generaţii.
„Nu trebuie să ratăm clipa de dragul eternităţii”
Într-un interviu pe care mi l-a acordat, domnia sa mărturisea:
Vă revendicaţi din universul ţărănesc. Aţi dedicat o mare parte din creaţia dumneavoastră ţăranului, creând Fundaţia „Nişte ţărani”. Ce semnifică pentru dumneavoastră acel tărâm vrăjit al Slătioarei?
Este o obsesie care ţine de biografia mea, dar şi de obârşiile mele. Într-una din povestirile care alcătuiesc culegerea „Ultimul ţăran din Slătioara”, în curs de apariţie la Editura „Adevărul“, un personaj – care de fapt sunt eu – spune: „Am patima asta, ce să fac? Nu-mi ajunge ziua nici iarna, nici vara, nici primăvara, nici toamna, nopţile mă apucă urâtul şi dacă n-ar fi întunericul n-aş pune geană pe geană; două vieţi dacă ar fi să trăiesc şi patima asta nu s-ar potoli”. Slătioara este pentru mine o lume, cu Munţii Căpăţânii şi cât ţin ei de la ultimul vârf din Parâng şi până la crestele Builei şi cu Măgura Slătiorului şi cu poveştile olarilor şi vărarilor care nu mai sunt şi cu vânătorile la vulpi, pe zăpadă, şi cu spaima colectivizării şi cu bisericile ale căror clopote bat ca şi când s-ar chema de pe un deal pe altul, şi cu Potecaşii Vioreştilor care păzeau graniţele pe timpul ocupaţiei austriece a Olteniei, călare pe caii lor mărunţi şi iuţi cu care se strecurau pe potecile înguste, de unde şi renumele lor, şi cu mândria de a nu-şi scoate căciula nici în faţa domnitorului şi, fireşte, cu pădurile de mesteceni care erau şi ele, în copilăria mea şi mai sunt şi azi, o lume ca şi când ar fi fost aşezată la marginea Africii: cât vezi cu ochii pustiuri de Iarba vântului, cu paiul înalt ca bălăioara şi spicul mare şi roşu sângeriu şi, rar, în depărtări, pâlcurile de mesteceni pitici. Din păcate, Iarba vântului a cuprins România, pentru că se simte îngrijorător lipsa faptului ţărănesc. M-am născut în acest univers ţărănesc şi acest zbucium din biografia mea nu se va încheia niciodată pentru că de acolo mi-am tras şi îmi trag seva.
Afirmaţi: „Istoria a fost pierdută pe drum”.
Pentru mine drama actuală a ţării depăşeşte fantezia scriitorului care sunt, consumat în scrierea romanelor mele. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că într-o ţară din Europa se pot întâmpla asemenea lucruri. Suntem în plin absurd. Am inventat o vânătoare pe care viaţa mi-a confirmat-o la şase luni după ce am descris-o, vânătoare care se termină cu o crimă pusă la cale ca să se înlăture un rival politic. Dar ce se întâmplă acum este dincolo chiar de fantezia formidabilă a lui Marquez, care a descris atâţia dictatori. Pentru români, drama constă în grotescul tragic al situaţiilor. În teatrul modern este cultivată satira grotescă, dar grotescul din viaţa politică românească are virulenţe tragice. La scara istoriei, este un fenomen ce aduce mari pagube spirituale acestui popor a cărui fibră este striată şi cariată de situaţiile groteşti pe care le trăim şi ale căror consecinţe le suportăm în viaţa noastră întreagă, chiar şi în cea intimă. Sper să termin acest roman şi de aceea îl voi face mai scurt. Mă scol în fiecare zi cu gândul la el. Primul capitol se intitulează „Alba-neagra ca doctrină naţională”.
Aţi fost iubit, dar şi contestat de către unii pentru că aţi fi avut un trecut comunist. Cărţile lui au emoţie şi asta vădeşte că sunt amprentate autobiografic. De fapt, se povesteşte pe sine însuşi, jurnalistul, omul de teatru şi de film, scriitorul, de-a lungul unei vieţi pline şi nu întotdeauna lipsite de obstacole.
Nu mi-e ruşine de nicio carte pe care am scris-o şi nici de ceea ce am făcut. Am suportat multe lecţii de morală din partea mai tuturor colaboratorilor pe lista de plată a Securităţii care mă suspectau pe mine. Documentele i-au arătat până la urmă chiar pe ei colaboratori. În toate cărţile mele există o luptă cu extremismul şi afirm şi acum, că înainte de ’89, noi nu am avut în cultură o Siberie, aşa cum susţin unii. Difuzarea filmului „Clipa”, în 1982, a fost un succes formidabil de public.
În anii „artei cu tendinţă” ai obsedantului deceniu, resimţit de teatru mai mult decât celelalte arte, când pregătirea spectacolului era un act de curaj, aţi jucat un rol important ca „patron” al „Teatrului Mic”, unde aţi nutrit un interes real faţă de dramaturgia de valoare, unde v-aţi confruntat cu realitatea vremii, v-aţi ascuţit armele diplomatice în lupta cu cenzura, cu sâcâitoarele vizionări. Aţi făcut un repertoriu extraordinar într-o perioadă tulbure, înainte de 1989, având în scenă „Maestrul şi Margareta”, de Bulgakov, „Să-i îmbrăcăm pe cei goi” de Pirandello, „Nişte Ţărani“, „Richard al III-lea”, „Diavolul şi Bunul Dumnezeu”, de Sartre, „Evul mediu întâmplător” de Romulus Guga, spectacole antologice. Publicul stătea la cozi nesfârşite pentru a reuşi să cumpere un bilet. A urmat o perioadă sumbră, când, după tot ce aţi făcut, mulţi v-au criticat susţinând că aţi fost o interfaţă între scriitor şi partid. Aţi plătit de multe ori pentru riscul asumat.
Odată cu mine au plecat din teatru doi actori, Carmen Galin şi Ştefan Iordache. M-a rugat să mă întorc, mai târziu, Leopoldina Bălănuţă, care devenise directoarea Teatrului şi declara că vrea să facă un teatru la fel de important ca teatrul făcut de mine. Din 8 ianuarie 1990 şi până astăzi n-am putut să mai trec nici măcar pe Strada Sărindar pe care se afla “Teatrul Mic” şi ştiu că nu voi mai putea trece niciodată. Îmi propusesem odată o carte intitulată “Teatrul Mic, cronica unei mari dezamăgiri“. N-am mai avut timp şi nu cred că voi mai avea. Îmi aduc aminte cu tristeţe, repet, mereu, cum s-a ridicat din sală actriţa Liana Ceterchi, în şedinţa din 8 ianuarie 1990, şi mi-a cerut să plec din teatru, eu care o adusesem în teatru la atâtea stăruinţe înalte. După douăzeci şi ceva de ani, am primit un telefon de la ea la Slătioara, cerându-şi, plângând, iertare şi spunându-mi că a visat-o pe mama ei care i-a cerut să facă acest gest şi să-mi aducă de la ea, în semn de recunoştinţă, o sticlă de vin roşu. Şi a venit şi mi-a adus sticla de vin roşu din partea mamei ei. Mi s-a mai întâmplat o asemenea poveste acum doi, trei ani: o actriţă foarte talentată, pe care eu am adus-o de la Piatra Neamţ, Coca Bloos, atunci când i s-a oferit Premiul pentru cea mai bună actriţă la Gala UNITER, a spus pe scenă, în transmisie Tv directă: “Daţi-mi voie întâi să-i cer iertare domnului Dinu Săraru, căruia îi datorez actriţa care sunt”.
Aţi fost şi directorul Teatrului Naţional, unde eraţi considerat un om care iubea cu patimă actorii. Ca director al Teatrului Naţional bucureştean, până în 2004, ştiind să celebreze imaginaţia spectatorului, Dinu Săraru a programat spectacole de mare succes la public, precum Take, Ianke şi Cadîr, cu o tripletă de aur, Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, jucat ani buni cu casa închisă, O noapte furtunoasă, Jocul dragostei şi al întâmplării, Visul unei nopţi de vară, Legenda ultimului împărat, Apus de soare, Crimă pentru pământ, Hic sunt leones, cu splendidele costume ale Doinei Levintza, Egoistul, ultima piesă a lui Anouilh, regizată de maestrul Radu Beligan...
Da, am iubit actorii, am iubit teatrul şi mi-a plăcut să construiesc.
Astăzi, valorile româneşti sunt terfelite. Asistăm la răsturnarea sistemului de valori şi trăim o clipă în care ne este ruşine, când suntem în străinătate şi ne aude lumea vorbind, să spunem ce suntem. Suntem şi nu numai aparent, pe cale de a deveni o populaţie, din cauza anarhiei care domină societatea. De anarhie profită pegra care se ridică la suprafaţă, iar imaginea devine periculoasă. Şi asta pentru că noi stăm în poziţie de drepţi cu paporniţa la picior. Alţii, tot români, îşi denigrează ţara la Bruxelles… Avem nevoie de coloană vertebrală. Trebuie să redevenim conştienţi că nu putem să răzbim în istoria contemporană decât îndreptându-ne şira spinării. Trebuie să fim români şi acasă, şi în străinătate. Or, noi nici acasă nu mai suntem români. Din păcate, toată lumea în aceşti ani s-a crezut capabilă să devină capitalistă şi a devenit capitalistă, mai ales o mână de neisprăviţi care sunt foarte puternici în ţară, o reţea foarte bine pusă la punct. Mafia siciliană ar putea lua lecţii de la noi. În acelaşi timp, sentimentul este că nu îţi poţi da seama cine este cu noi şi cine nu este cu noi. Nu mai pot să deosebesc vechea protipendadă politică de cea actuală.
La cei 90 de ani ai dumneavoastră, ce vă dezamăgeşte în societatea de azi?
Lucrurile de esenţă nu sunt atacate de cei care sunt la putere astăzi şi ar avea dreptul şi obligaţia de a interveni şi de a apăra nedreptăţi, de a judeca greşeli grave şi de a repune în drepturi identitatea naţională şi administrarea corectă a societăţii româneşti. N-o fac deocamdată, pe cât o propagă de gălăgios. Nu am văzut nicio iniţiativă care să-i privească pe cei declaraţi vinovaţi din partea oamenilor politici care au venit la putere. Observ o îngrijorătoare lipsă de responsabilitate istorică. Este o societate care lasă impresia că nu mai are bărbaţi în stare să facă istorie, bărbaţi care să promită ceva, chiar grav şi riscant, şi care să se ţină de promisiune, iar ţara să se ducă după asemenea oameni. Mă gândesc tot timpul la amărâţii aceia de ţărani care trăiesc cu spaima cutremurelor, ca şi când nişte tancuri ar trece pe sub casele lor. Alegătorul nu are sentimentul că a ales pe cineva care îl conduce. Se impune un program minimal în care să se arate măcar o direcţie. Aveţi în faţă un alegător care se tot întreabă: „Eu pentru cine votez?”. Şi îmi este foarte teamă ca această majoritate care este în Parlament să nu se mai găsească în opţiunile alegătorilor.
„Lumea rurală poate fi un rezervor de energie morală”
Sunteţi un împătimit de pământ şi de viaţa rurală. De altfel, Slătioara, aşa cum am văzut, este un loc minunat, un mic univers. Cum apreciaţi viaţa de astăzi a ţăranilor?
Aş fi vrut ca subiectul care se numea odinioară „chestia ţărănească” să fie discutat în Parlament. Această majoritate politică vine mai ales din lumea rurală. Cunosc mulţi politicieni şi ştiu de unde vin, adică din lumea ţărănească, dar pe care nu-i interesează această lume. Lumea rurală poate fi din nou un rezervor de energie morală. Dar dacă o lăsăm sub influenţa televiziunilor tabloidale, întreaga societate va fi tabloidizată. Mahalaua, şi nu cea frumoasă despre care a scris George Mihail Zamfirescu, cu poezia ei, se întinde pe Calea Victoriei, în Piaţa Palatului, pe culoarele palatelor, la Cotroceni şi este pestilenţială şi ne sufocă. De altfel ceea ce se întâmplă la nivelul cel mai înalt, unde se scutură izmenele şi se usucă la nivel internaţional, fără nicio jenă, fie că te afli la Bruxelles sau la New York, este inadmisibil. N-am văzut în nicio ţară aşa ceva. În ţara asta s-a murit pentru credinţa de a fi român. Dar întrucât tinerii au plecat în străinătate şi acasă au rămas cei bătrâni, ce ţărani vor mai fi, deşi 47% din populaţia României, după ultimele date, trăieşte în mediul rural? Mai ales că acum, pământurile agricole sunt deja cumpărate de către străini. Şi nu toţi le vor folosi, poate, în acest scop, deşi le vor lua cu bani foarte puţini.
Cu memoria de internet nu se poate face nici cultură, nici spiritualitate
Mărturiseaţi la un moment dat că istoria a fost pierdută pe drum. Mi-aduc aminte de ce scria Umberto Eco, care mărturisea într-un interviu că şi istoria, dar şi memoria au fost pierdute.
Noi avem o istorie. Americanii îşi cumpără câte o biserică sau catedrală şi o reconstituie la ei ca să-şi construiască istoria. Noi am avut ce să pierdem. Atât istoria, cât şi memoria sunt reperele pentru conştiinţa de sine. Avem astăzi o memorie de laptop, de calculator.
Teatrul bun s-a clădit mereu pe iubire şi Dinu Săraru a demonstrat asta faţă de tânăra generaţie. În anii artei cu tendinţă ai obsedantului deceniu, resimţit de teatru mai mult decât de celelalte arte, când pregătirea spectacolului era un act de curaj, ca director al Teatrului Mic, unde a nutrit un interes real faţă de dramaturgia de valoare, a programat spectacole incomode pentru putere, ca Maestrul şi Margareta după Bulgakov, Diavolul şi Bunul Dumnezeu, după Jean-Paul Sartre, Evul Mediu întâmplător, de Romulus Guga. Multă lume nu a uitat cozile interminabile de la casa de bilete, dinainte de 1989, spectacolele care se jucau cu casa închisă şi lume în picioare. Dinu Săraru a ştiut să mânuiască armele diplomatice în lupta cu cenzura, cu sâcâitoarele vizionări, cu inerţia birocratică.
Îmi-aduc aminte de o iarnă cu zloată, apăraie, îngheţ şi în care iradia un frig sufletesc care se adăuga sălilor de teatru îngheţate, comisiilor de vizionare şi discuţiilor interminabile pentru replicile unei piese. Ei bine, într-o astfel de iarnă am fost chemat la o şedinţă în sălile Muzeului de Istorie a oraşului Bucureşti, la Palatul Şuţu. Puseseră şase-şapte bănci de lemn, fără spătar, şi înaintea lor o masă tot din lemn, la care se aşezase şeful municipal al Culturii, care ne urmărea încruntat cum ne înghesuiam unii în alţii, încotoşmănaţi, cu mâinile vârâte cu mănuşi cu tot în mânecile paltoanelor şi cu căciulile trase până la bărbie peste urechile degerate. Ne-a potopit un val de reproşuri, de apostrofări, de adjective penibile. O găleată de lături ni se aruncase în cap de către roşcovanul fălcos şi pistruiat care ne guverna în acel moment la Bucureşti: «Dragă Dinule, zise Beligan, care era cu noi şi îşi răsucise fularul de două ori peste gură ca să nu-i îngheţe şi glasul, de mult m-am obişnuit să mă uit la lume cu binoclul întors!»
În această lume, de după 1989, în romanele sale, s-a uitat cu binoclul pus să mărească grotesc. Este autorul Trilogiei ţărăneşti: Nişte ţărani, Iarba vântului, Crimă pentru pământ, al Trilogiei Dragostea şi revoluţia: Toamna roşie, Cei care plătesc cu viaţa, Speranţa, al romanelor Clipa şi Ciocoii noi cu bodyguard...
Să mai adăugăm volumul Ultimul bal la Şarpele Roşu, cu personaje reale, dar care „rămân poveste", în care graniţele realului se întrepătrund cu ficţiunea, poezia cu astenia tranziţiei şi cu rutina globalizării. Din primele pagini răzbate un suflu liric, o plasticitate a imaginilor ce se desenează în faţa ochilor ca ieşite parcă de sub penelul unui pictor: „După o iarnă posacă, pisăloagă, igrasioasă, cu ninsori jilave, cu zloată şi măzăriche şi ploi vinete cu cioburi de gheaţă, ca şi când cineva ar fi spart oglinda cerului şi nu mai termina de măturat sfărâmăturile ei, în ajunul Sfintelor Paşti, oraşul se trezise scăldat într-o lumină de vis, orbitoare, nicio scamă măcar pe bolta ca lacrima şi până la prînz şi plesniră mugurii arţarilor, roşii ca focul şi străzile se umplură de veselia buimacă a unei lumi ce mai mult se sforţa să se smulgă din somnolenţa în care zăcuse până atunci... Frunza platanilor se făcuse cât palma, iar prin curţile pitice şi prin grădini, câte mai rămăseseră, şi prin parcuri, caişii şi piersicii şi zarzării şi prunii şi cireşii înfloreau de-a valma odată cu liliacul. O devălmăşală albă lingea lacomă oraşul îmbătrânit înainte de vreme".
În Bucureştiul sufocat de omniprezenţa agresivă a bişniţarilor, asaltat de bandele spărgătorilor, ameninţat de reţelele traficanţilor de droguri şi de carne vie, care pătrunseseră până în cele mai selecte cercuri ale lumii finanţelor şi ale lumii puterii, în necontenita hăituială politică în care partidele îşi pierduseră bruma de orgolioasă identitate, în care nu se mai înţelegea cine e mai de dreapta şi cine e de stânga sau de care centru, stânga sau dreapta, cu licitaţii de mântuială, când se adjudecau „în urma unor bătălii de culise ucigătoare" păduri, rafinării, moşii de mii de hectare, lacuri întregi, terenuri de vânătoare, apar personaje cu nume de un comic covârşitor, sugerând vane aspiraţii către o ascendenţă aristocratică sau o răsunătoare faimă de mahala: Coriolan Pomposu, Elefterie Teoforu, Bebe Burtosu, Ică Gorun, Dandu Patricianu, Onofrie Pârgariu, Pafnutie Zoritu, zis Herghelegiul, Didi Sfiosu, Oaie Seacă, Jupânu, Vergiliu Dinică, un Adamiţă Dandanache al zilelor noastre, Erotida, Maidaneza, „făcută numai din draci şi din lipici şi din făţărnicie, cu un zâmbet perfid, incitant şi răscolitor", şi Marea Grasă, „două clopote ale aceluiaşi păcat"...
Un captivant roman cu inserţii autobiografice, cu personaje ale zilelor noastre, prinse în vasta arenă în care se caută echilibrul între pâine şi circ, între cinism şi povestea de dragoste, între deziluzie şi speranţă. O carte savuroasă, profundă şi jucăuşă, atât de asemănătoare autorului ei. Acest volum a fost continuat cu romanul-pamflet Carnavalul cătuşelor. „Singura noastră muzică este data de zdrăngăneala cătuşelor. Acum poporul român se culcă şi se scoală în sunetul cătuşelor”. În nuvelele scrise de Dinu Săraru în ultimul timp, răzbate „lumea ţărănească", dar şi mediul „artistic şi actoricesc, al pictorilor, sculptorilor, al arhitecţilor şi al teatrului", veşnicul amestec de ruralitate şi fineţe intelectuală, poli între care şi-a desfăşurat viaţa şi creaţia.
Eu sunt şi fondatorul Fundației Naționale pentru Civilizație Rurală Niște țărani (înființată în iunie 1998) și unul dintre organizatorii, din 1998, ai Festivalului Internațional de Film Eco-Etno-Folk Film de la Slătioara. Tot în 1998, am inițiat și coordonat proiectul Pro Istoria. Un an mai târziu, am devenit director fondator al revistei “Renașterea civilizației rurale românești” și am creat Institutul Național de Cercetare a Civilizației Rurale, în cadrul fundației omonime. Am acordat Premiile Nişte ţărani.
Dinu Săraru a primit, de două ori, Medalia Meritul Cultural și o dată cu ordinul omonim. I-a fost acordată distincția de Cavaler al Ordinului Național Steaua României. Un an mai târziu, a fost distins cu Premiul Național al Ministerului Culturii pentru întreaga activitate artistică. În 2007, la împlinirea vârstei de 75 de ani, a fost răsplătit cu Medalia de aur a Academiei oamenilor de Știință din România, Medalia de aur alb cu efigia scriitorului a Băncii Naționale a României și Medalia de argint — „Antim Ivireanu” a Arhiepiscopiei Râmnicului. În 2011, Arhiepiscopia Râmnicului i-a oferit Medalia de Aur — „Constantin Brâncoveanu”.
Jurnalul unui personaj controversat, o carte-interviu, realizată cu Vartan Arachelian și Ura din ochii vulpii sunt cele două cărți care au urmat.
În ultimul timp aproape s-a retras din viaţa publică, mai aproape de maşina de scris şi de amintiri, poate chiar într-un turn de fildeş, la Slătioara, unde, după cum mărturisea, este "Purgatoriul meu, cea mai curată oglindă a zbuciumului meu... şi leacul meu".
Din fericire, i-au stat alături în viaţă, cu sensibilitate, înţelegere şi iubire, soţia sa, Vivian, și cele două fiice ale sale, Ruxandra Săraru și Alexandra Săraru.
La Mulţi Ani, sănătate, fericire, viaţă lungă şi noi cărţi!