Născut la 25 mai 1933 în Chiojdeanca (judeţul Prahova), într-o familie de moşneni cu ascendenţe (deducem din istoria orală a familiei) transilvănene. Studii la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel“ (devenit ulterior „I.L. Caragiale“) din Ploieşti, liceu care a dat 23 de membri ai Academiei Române.
Studii filologice (1952-1957) la Universitatea din Bucureşti. Doctor în filologie la Universitatea din Bucureşti (1969) cu o teză despre E. Lovinescu – scepticul mântuit. Conducător ştiinţific: Şerban Cioculescu.
Debut în critica literară în 1960, în „Tribuna“ și „Gazeta literară“. Debut editorial cu Proza lui Eminescu (1964), volum distins cu premiul de critică literară al Uniunii Scriitorilor.
Președinte al Academiei Române (1998-2006)
Preşedinte interimar al Academiei Române (octombrie 1997 – ianuarie 1998)
Vicepreşedinte al Academiei Române (1994-1998)
Președinte al Secției de filologie și literatură (din 2006)
Preşedinte al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, fundaţie de utilitate publică sub egida Academiei Române (din 1999)
Director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române (din 2006)
Experienţă profesională:
2006 – prezent: Director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“ al Academiei Române
1990-2007: Preşedinte al Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare. Din 2007 este preşedintele Comisiei de Filologie şi Literatură a Consiliului.
1999 – prezent: Preşedinte şi membru fondator al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă
1964-2006: Profesor universitar, Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti
2006 – prezent: Profesor emerit, Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti
2006 – prezent: Director al „Revistei de Istorie şi Teorie Literară“
1992: Profesor invitat la École Normale Supérieure de Paris (Fontenay-aux-Roses)
1983 – prezent: Director al revistei de critică şi informaţie literară „Caiete critice“
1970-1973: Lector de limba română, Universitatea Paris IV – Sorbonne
1957-1963: Cercetător în colectivul „Eminescu“ condus de acad. Perpessicius.
Eugen Simion: “Anacronic este doar dispreţul faţă de adevăr”. Timpul trăirii, timpul mărturisirii
Academicianul Eugen Simion a acordat un amplu interviu Jurnalului Naţional la împlinirea vârstei de 80 de ani, în care a vorbit despre literatură, Academia Română, şcoala umanistă românească, politică şi viitorul Europei.
Jurnalul Naţional: Dle academician, Constantin Noica (un gânditor pe care ştiu că îl apreciaţi şi l-aţi comentat pe larg în cărţile dumneavoastră) spunea că, pentru un om de cultură, nu tinereţea, ci senectutea este vârsta marilor împliniri şi realizări. Ajuns la frumoasa vârstă de 80 de ani, îi daţi sau nu dreptate lui Noica?
■ Eugen Simion: Îmi dă mâna să nu-i dau dreptate? “Sunt în situaţie”, vorba filosofilor existenţialişti. În situaţie de existenţă, bineînţeles. Sincer vorbind, nu prea ştiu ce să răspund. Unele adevăruri le afli când eşti tânăr şi, dacă ai o minte deschisă şi darul (talentul) de a da expresie ideile tale, le poţi scrie atunci. Maiorescu a scris cele mai bune studii ale sale când era foarte tânăr, mai târziu a intrat în Parlament şi a ţinut discursuri. Şi acestea sunt importante, constituie opera lui oratorică, operă eminentă. Am publicat anii trecuţi toate discursurile sale în două tomuri mari (circa 3000 de pagini) în seria de “Opere fundamentale” a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. Cine vrea să cunoască istoria politică românească din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea să citească aceste strălucite pagini de oratorie românească. Şcoală mare, talent strălucit. L-a împiedicat acţiunea politică pe Maiorescu să facă, mai mult şi mai sistematic, critică literară sau Maiorescu însuşi a fugit în politică pentru a scăpa de blestemul de a citi versurile dlor Petric şi Pătărlăgeanu şi a altor “megalografi” din epocă şi, mai ales, a scăpat de blestemul de a scrie despre ele?... Ambele ipoteze se pot susţine. Cert este că Maiorescu a mers zilnic în Parlament, a polemizat cu adversarii săi (nu puţini!), i-a ridiculizat, a propus legi care au căzut, în fine, spre sfârşitul vieţii a ajuns prim-ministru şi, în jurnalul intim, şi-a notat meticulos mizantropiile, deziluziile. Critică literară n-a mai făcut aproape deloc în acest timp, afară de ceea ce a putut strecura în rapoartele academice. Un scenariu programatic acceptat sau consecinţa unei situaţii de existenţă? Încă o dată: greu de răspuns. Revin la întrebarea pe care mi-ai pus-o: înţelepciunea se manifestă, cred, la orice vârstă, nu mi se pare un apanaj al bătrâneţii. Mulţi bătrâni sunt, în cultură, retractili sau nostalgici, posomorâţi, negaţionişti. Ţi-aş putea da câteva exemple din istoria imediată, dar mă abţin, vreau să ilustrez prin propriul comportament opinia bună a lui Noica.
Ceva se întâmplă, într-adevăr, odată cu sporul de ani (îi zicea, pudic, G. Călinescu), şi anume individul care gândeşte bine şi judecă drept începe să dea deoparte, progresiv, lucrurile neesenţiale din jurul lui şi chiar din fiinţa lui interioară. Discută din ce în ce mai mult cu sine şi încearcă să se găsească pe sine în acest uriaş spectacol care este lumea. Avea dreptate Rousseau: drumul spre bătrâneţe este drumul spre singurătatea sinelui. Dacă este aşa – şi mi se pare că este – se pune atunci o problemă grea: ce discută sinele cu sine, la ce concluzie pot ajunge ei şi, dacă ajung, cum şi cui pot comunica gândurile lor şi, dacă pot, cine le ascultă, cine le urmează?... Şirul de interogaţii este lung şi răspunsurile sunt totdeauna aproximative. Trăim, vreau să spun, printre ipoteze şi ne hrănim cu incertitudini.
În ce mă priveşte, dacă asta vreţi să aflaţi, vă pot spune că nu trăiesc dramatic senectutea care, evident, m-a ajuns. Citesc, scriu (chiar cu spor!), încerc să duc gândurile mele la capăt, la fel proiectele pe care le coordonez, mă lupt cu inerţiile colaboratorilor, îi mai cert, îi mai iert (dar nu definitiv), mă bucur enorm că a apărut o generaţie puternică de critici tineri (am să scriu într-o zi despre ei; sentimentul pe care îl am acum este că instituţia criticii româneşti a intrat pe mâini bune), răspund zilnic la întrebările din ce în ce mai dificile ale Soniei şi Dianei, nepoatele mele (pe ultima mi-a pus-o Diana zilele trecute: “ce-i politica, buni?”; vreau să spun că buni s-a cam bâlbâit şi n-a ştiut ce să-i răspundă în chip elocvent; în cele din urmă i-a zis: “politica este atunci când vorbeşti mult şi nu faci nimic”), seara caut un film acceptabil la T.V. şi nu-l aflu, urmăresc – în compensaţie – discuţiile politice şi n-am totdeauna înţelepciunea să le abandonez. Înseamnă toate acestea că am devenit înţelept?
■ Jurnalul Naţional: Aţi publicat în ultimii câţiva ani cărţi fundamentale despre Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Ion Creangă, despre jurnalul intim şi genurile biograficului. De unde vă vine această vitalitate creatoare?
■ Eugen Simion: Nu ştiu. Dacă există, înseamnă că vine de undeva. Vine, poate, şi din faptul că scrisul a devenit nu numai o obişnuinţă, dar şi un mod de existenţă. E şi bine, e şi rău. Binele se vede (am scris mult în ultimele decenii şi, după câte îmi dau seama, ceea ce am scris şi am publicat – cărţile despre literatura subiectivă: - de la Ficţiunea jurnalului intim şi Genurile biograficului la În ariergarda avangardei – discuţie cu Andrei Grigor! – prezintă oarecare interes pentru cititorii mei!). Răul nu se vede. Răul se trăieşte. “Vitalitatea creatoare” – cum îi ziceţi – consumă mult din energiile spiritului, consumă încet şi temeinic. În acest proces, apare invariabil şi ideea zădărniciei. La ce bun toate acestea? Sau cum scrie undeva Cioran: “La ce bun să părăseşti Coasta Boacii?” (pentru cine nu ştie: Coastra Boacii este muntele care se ridică, maiestuos, din inima Răşinarilor, satul magic din care au ieşit Goga şi Cioran). O întrebare pe care ţi-o pui din când în când. Ţi-o pui şi, dacă nu clachezi, mergi mai departe.
■ Jurnalul Naţional: Una din cartile dumneavoatsra de mare succes, atat de critic, cat si de public, este Timpul trairii, timpul marturisirii: jurnal parizian. Ce loc are Jurnalul parizian în opera lui Eugen Simion? Dar Parisul în biografia sa?
■ Eugen Simion: Am răspuns de multe ori la această întrebare. Parisul m-a spălat, la 37 de ani, de prejudecăţi româneşti şi de himere occidentale. Întâlnirea cu Parisul a fost esenţială pentru mine. Cum am zis: un mare noroc; Dumnezeu mi l-a trimis la timp. M-am întors cu alte gânduri şi, poate, cu alt mod de a vedea lucrurile din afară. Zilele trecute, la Academie, s-a vorbit despre faptul că, după stagiul meu de lector în străinătate, am preferat să mă întorc în ţară... Nu vreau să discut aici subiectul. L-am discutat, cred, în alte ocazii. Ce pot spune, acum, este că-mi dau seama că am luat o decizie bună. Mi s-a potrivit, a fost favorabilă spiritului meu critic, chiar dacă... Chiar dacă ştiam unde mă întorc şi ce mă aşteaptă. Nu regret. Franţa mi-a dat mult. Îi sunt recunoscătoare. M-am vindecat, înainte de orice, de complexe, şi mi-a întărit ideea că nu poţi fi liber, dacă nu eşti drept sau nu eşti drept dacă spiritul tău nu este liber (l-am parafrazat, aici, pe Eminescu).
Cât de liber a fost spiritul meu critic şi, în consecinţă, cât de drept a putut fi în judecăţile lui de valoare – este o altă poveste. Jurnalul parizian este o operă de tinereţe. Cum şi spune titlul (Timpul trăirii, timpul mărturisirii!), luat din Biblie şi din eseurile lui Camus, este vorba de o confesiune “sur le vif”. Remarc faptul că jurnalul a avut oarecare succes. Sunt oameni care îşi amintesc şi acum de această carte ce a avut vreo cinci, şase ediţii. Un jurnal jumătate intim, jumătate un jurnal de idei sau, mai bine, de stări de spirit. Este, în fond, istoria subiectivă a unui intelectual tânăr (încă tânăr!) din estul Europei intrat pentru câţiva ani în spectacolul unui oraş occidental mitic. O autoficţiune diaristică. Scriind-o, mi-a venit gustul de a medita asupra poeticii jurnalului intim. Aşa au apărut, apoi, Întoarcerea autorului, Ficţiunea jurnalului intim, Genurile biograficului etc. Ca să vedeţi!... “Formele” literare sunt productive. Pot orienta chiar şi acţiunea criticii literare, la un moment dat. Le dau dreptate, la acest punct, naratologilor...
■ Jurnalul Naţional: Într-una din mărturisirile pe care le-aţi făcut în cărţile dumneavoastră, spuneţi că v-ar plăcea ca despre dumneavoastră să se spună că sunteţi un om pentru care adevărul există. Adevărul este o temă morală, într-o lume care, guvernată de ban şi de tehnologia informaţiei, este mai degrabă amorală. Nu vă este teamă că veţi fi considerat anacronic?
■ Eugen Simion: Am încercat să dau o justificare acestei propoziţii într-un mic discurs aniversar ţinut, mai zilele trecute, în Aula Academiei, acolo unde câţiva colegi şi prieteni au ţinut să vorbească despre mine şi despre ambiţia mea de a fi un om al adevărului. Nu revin. Spun doar atât (parafrazându-l pe Montaigne), şi anume că a căuta adevărul este începutul unei mari virtuţi. Şi, dacă este aşa, cum să nu vrei să fii un om pentru care adevărul există? Chiar dacă adevărul este totdeauna relativ (în literatură) şi greu de aflat... Este o temă, într-adevăr, esenţială şi niciodată anacronică. Anacronic este doar dispreţul faţă de adevăr.
■ Jurnalul Naţional: Care este totuşi adevărul literaturii, în raport cu adevărul societăţii, al economiei, al finanţelor?
■ Eugen Simion: Adevărul în literatură sau despre literatură nu se poate compara decât cu el însuşi. Aşa că lăsăm deoparte celelalte forme de adevăr... Nu se pot tolera între ele...
■ Jurnalul Naţional: La moartea lui Marin Preda, aţi spus că merită să fii critic literar într-o literatură în care există un asemenea scriitor. Azi, un asemenea scriitor nu mai există, ba chiar memoria sa este pusă la încercare de unul şi de altul, în ciuda marelui succes de public de care opera sa se bucura. Iar colecţia Jurnalului Naţional, Biblioteca pentru Toţi, este grăitoare în acest sens. Mai merită să fii critic literar în România de azi?
■ Eugen Simion: Merită să fii, în continuare, critic literar, chiar dacă critica literară nu mai este instituţia care a fost. Există azi scriitori, vârstnici şi tineri, care justifică decizia ta de a fi sau de a rămâne critic literar. Este, apoi, domeniul clasic. Ce încântare! Ce ţară a făgăduinţei pentru un critic. Şi aici spiritul lui poate fi pus la încercare... Cât despre colecţia “Jurnalului Naţional”, am spus şi altădată: este cel mai performant proiect editorial de după 1990 şi, totodată, cel mai performant, cred, proiect educaţional şi estetic... Va felicit pe toţi cei care aţi iniţiat şi duceţi mai departe acest proiect. Mi se pare colosal ca, în vremuri atât de austere, să publici la un preţ convenabil un roman românesc în o sută de mii de exemplare. Şi nu un singur roman, ci o sută de romane. Sau 150. De neimaginat!...
■ Jurnalul Naţional: Studenţilor dumneavoastră le vorbeaţi, cu ani în urmă, despre nobleţea spirituală a profesiunii de dascăl. Învăţământul românesc a intrat între timp în criză, şi în special materiile care se ocupă cu cultivarea identităţii naţionale – literatura, istoria – au devenit Cenuşăresele sistemului. S-a micşorat numărul de ore, au fost eliminate teme, personalităţi, scriitori. Le mai recomandaţi tinerilor să aleagă o carieră de profesor?
■ Eugen Simion: Îi îndemn să aleagă critica literară, le recomand această profesiune nobilă, chiar dacă a fi profesor, azi, este a-ţi da toţi peste degete şi a te plăti prost. Şcoala românească merge de-a-ndărătelea sau este silită de alţii. “Reformele” succesive, ritualice, politice – în loc s-o modernizeze şi s-o întărească – o “desmădulează”, vorba lui Heliade Rădulescu. Trebuie să-i redăm dascălului român statutul pe care-l merită şi să punem ordine în proiectele noastre de reformă. A reforma tot timpul şcoala este ca şi când un grădinar sădeşte, azi, o floare şi mâine şi în săptămânile care urmează smulge floarea din pământ pentru a vedea dacă a crescut sau nu. Traduc, aici, o parabolă lirică a lui Sorescu.
■ Jurnalul Naţional: De ce aţi renunţat la cronica de întâmpinare? A devenit, oare, inadecvată în contextul literar actual?
■ Eugen Simion: Am făcut cronică de întâmpinare 40 de ani... Nu-i suficient? Mai există şi alte forme seducătoare de critică. M-am dus, în ultimii ani, spre clasici... Şi ei trebuie “întâmpinaţi” cu sensibilitatea şi talentul nostru... Altfel se supără pe noi...
■ Jurnalul Naţional: Unele voci susţin că aţi pregăti o istorie a literaturii române. Când o veţi publica?
■ Eugen Simion: Da, m-am hotărât să reiau seria “Scriitorilor români de azi” şi să-i fixez în altă structură critică, mai apropiată de formula istoriei literaturii. Cum vedeţi, mă întorc în spaţiul “întâmpinărilor”...
■ Jurnalul Naţional: Se ştie, inclusiv din unele mărturisiri ale dumneavoastră, că ţineţi un jurnal intim. Ne-aţi putea spune, în avanpremieră, ce aţi scris în dreptul zilei de 22 Decembrie 1989?
■ Eugen Simion: S-ar putea să fie adevărat. Ce-am notat în ziua de 22 decembrie 1989? N-am avut timp să controlez. Cred că nimic. Sau poate doar atât: “Azi am fost cu Mihaela şi Dan în Piaţa Palatului. O mulţime de oameni în stradă, semn că este revoluţie”. Atât. Marile evenimente se trăiesc, nu se scriu... Toţi “diariştii” au aceste goluri în scriitura intimă... Unul uită să noteze în jurnalul lui izbucnirea revoluţiei franceze, altul declaraţia de independenţă a României în 1877...
■ Jurnalul Naţional: Sunteţi nu numai critic şi istoric literar şi profesor de literatură, ci şi directorul Institutului de Istorie şi Teorie Literară “G. Călinescu” al Academiei Române. Sub conducerea dumneavoastră, institutul a lansat, în ultimii ani, proiecte fundamentale pentru cultura română, cum ar fi Dicţionarul General al Literaturii Române, Cronologia vieţii literare sau ediţiile critice din colecţia “Opere fundamentale”. Ce urmează? Vă pun această întrebare întrucât ştiu cât de mult ţineţi ca institutul să îşi îndeplinească menirea de structură de cercetare modernă.
■ Eugen Simion: Urmează ediţia a II-a din Dicţionarul general al Literaturii Române, primul volum din Jurnalul integral al lui Maiorescu, Enciclopedia literaturii române vechi, continuarea Cronologiei vieţii literare (1944-2000); în seria “Opere fundamentale” începem să-i publicăm pe E. Lovinescu (întâi cu “istoriile literaturii române contemporane”) şi G. Ibrăileanu, apoi jurnalele şi corespondenţa lui Ion D. Sârbu, Avangarda românescă (sub îngrijirea lui Ion Pop), Slavici (Vol. XI), Arghezi (romanele)... în fine, avem de gând să publicăm o ediţie nouă din Eminescu (poezii – ed. Perpessicius), comentată (sub îngrijirea lui N. Georgescu). Să nu-l uit pe I. Agârbiceanu. În pregătire se află primele două volume (povestirile sale), în îngrijirea lui Mircea Popa. Cum vedeţi, avem idei, nu ducem lipsă de proiecte. Problema este: cine ne poate sprijini financiar?
■ Jurnalul Naţional: Domnule profesor, sunteţi un om credincios?
■ Eugen Simion: Îl caut pe Dumnezeu demult, de când mă ştiu, dar nu cu suficientă râvnă şi smerenie. Nu-mi plac ateii incoruptibili, dar nici misticii fanatizaţi, indiferent de credinţa lor. Iisus Hristos a împăcat lumea. Morala toleranţei este ceea care face ca lumea să existe, în continuare. Pe scurt, sunt şi eu, în felul meu, un “credincios necredincios”. “Ajută, Doamne, necredinţei mele”.
■ Jurnalul Naţional: De ce n-aţi intrat în politică, domnule profesor, nu credeţi că politica este, totuşi, necesară în viaţa unei naţiuni?
■ Eugen Simion: Am avut motivele mele. Nu le mărturisesc. Sau nu le spun decât pe jumătate: politica este, desigur, necesară; fără ea, un stat nu poate funcţiona; cu ea, un stat poate funcţiona însă prost, foarte prost; politica, zicea un mare spirit, este destinul omului modern; adevărat, dar destinul omului a ieşit rău din politica secolului XX, foarte rău. Apoi: politica cere devotament, consecvenţă, artă a compromisului, puterea de a lăuda ceea ce nu-ţi place şi a oculta ceea ce trebuie etc. N-am fost pregătit şi nu sunt încă pregătit pentru toate aceste subtile combinaţiuni. Aşa că în 1990 am ales altă cale. Ceea ce nu înseamnă că nu aştept o politică bună şi nu laud pe oamenii politici care fac ceva sau vor să facă în ţara asta în care retorica politicianistă este în floare. O ţară care a dat, să nu ignorăm, nu numai Caţavenci, dar şi mari oameni politici, chiar mari oameni de stat. Pe acest tip de politician trebuie să mizăm.
■ Jurnalul Naţional: Domnule profesor, deşi nu faceţi politică, urmăriţi, totuşi, ce se petrece în lume şi vă gândiţi la Europa din moment ce de 12 ani organizaţi colocviul “Penser l’Europe” împreună cu prietenii Dvs. din Institutul Franţei, Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză din Belgia, Academia Regală de Ştiinţe Economice şi Financiare din Spania, Institutul Francez de Relaţii Internaţionale de la Paris etc. Am citit recent într-o carte însemnările lui Thierry de Montbrial şi Jacques De Decker (cuprinse în Omagiu 80, recent apărut) despre “Penser l’Europe” şi, cum zice unul dintre ei, despre “Clubul de la Bucureşti” pe care îl animaţi. Întrebare: ce şanse are Europa comunitară? De ce românii au devenit, se pare, eurosceptici în ultima vreme? De ce cred, vorba personajului cunoscut, că Europa stă cu ochii pe noi?
■ Eugen Simion: Nu numai românii au devenit eurosceptici. Şi alţii (mă refer la occidentali) au mari îndoieli în privinţa sistemului comunitar european. Criza economică ne-a trezit pe toţi din reveria europeană. Va rezista Europa? Ce pot să spun este că m-aş bucura să iasă învingătoare în această cursă şi din această confruntare cu o criză (puternică) nu numai economică. Am şi eu îndoielile mele, desigur. Nu-mi place, de pildă, că un comisar european îşi permite să vorbească urât despre români şi să dea ordine ca un patron iritat. Asta-mi aminteşte de alţi comisari care ne-au păstorit câteva decenii. Nu-mi place că Europa stă, în acest chip, cu ochii pe noi, nu-mi place deloc că noi tremurăm de ce-o să zică Europa de noi etc. Vreau să amintesc oamenilor noştri politici că, în ce priveşte cultura, cultura română (adică limba, istoria, tradiţiile noastre spirituale) nu constituie o treabă europeană, este şi trebuie să rămână o treabă (o prioritate, o datorie) românească. Europa va avea un viitor comun dacă nu-şi propune să desfiinţeze naţiunile, diferenţele culturale, limbile, pe scurt: identităţile... Dacă toate acestea dispar în procesul globalizării, la ce-ar mai fi bună Europa noastră? Frontierele pot dispărea, diferenţele culturale trebuie să rămână. Vreau să trăiesc într-o Europă în care să mă simt un român-european. Cum am spus şi altădată: nu-mi plac nici fanaticii localişti, nici globaliştii fără rădăcini, lepădaţi de Dumnezeu.